Intimitate - Splice

Când am văzut Cube, experienţa a fost ca un coşmar din care nu puteam ieşi. Coşmarul se muta dintr-o cameră într-alta şi se tot îngusta, arhitectura sa apăsându-mă tot mai tare cu aceleaşi linii drepte şi aceleaşi culori şterse ce se repetau sistematic. Respecta întru totul sintaxa unui coşmar: fără reguli, fără logică, fără o cale vizibilă de ieşire. Urma, într-adevăr, nişte reguli ale sale (precum aceea că nişte numere prime scrise pe tocul unei uşi avertizează în legătură cu o cameră cu capcane), dar nu din cele "ale noastre". Logica sa de coşmar era împotriva logicii noastre. În treacăt fie spus, nici matematica pe care o propunea nu prea avea multe în comun cu cea pe care am învăţat-o cu toţii, dar asta nu m-a deranjat: înaintând dintr-un cub într-altul, senzaţia pe care o emana filmul semănă din ce în ce mai mult cu a petrece o noapte încuiat într-un cavou, cu o lanternă la îndemână. Filmul explora, în esenţă, temerile noastre legate de privarea de libertate şi ştiinţă - ideea de raţiune absolută în opoziţie cu emoţia umană. După acest delir în frică şi paranoia, nu credeam că Vincenzo Natali mai poate veni cu o provocare pe măsură. Până acum (după ce am văzut şi Splice, ultimul său lung-metraj), am rămas la aceeaşi părere.

Splice / Hibrid se întoarce la vechea temă a creatorului în raport cu creaţia sa, ce datează cam de la Frankenstein. Marele său beneficiu este că Natali nu este preocupat câtuşi de puţin de moralitatea schimbării "ordinii lăsate de Dumnezeu" pe planetă sau de relaţia în sine dintre "creator" şi "creaţie", ci mai mult de aceea dintre nişte părinţi şi un copil. Din păcate, însă, părinţii sunt nişte oameni de ştiinţă construiţi după toate clişeele termenului: tineri avântaţi (vor să încrucişeze ADN uman cu ADN animal), non-conformişti (îmbrăcaţi ca nişte rockeri liceeni), cu motivaţii obscure: la suprafaţă, există tot bla-bla-ul din asociaţia umanitară "Noi vrem să găsim leacul pentru cancer!" dar, în realitate, adevărul este că pur şi simplu nu pot rezista să îşi bage coada în ordinea lumească şi să creeze "ceva nou şi frumos". Copilul este partea mai interesantă de discutat. Are ceva din graţia neobişnuită a alien-ului din filmul lui Ridley Scott (e posibil ca look-ul acestuia să fie chiar un omagiu - vezi coada cu ţep şi articulaţiile picioarelor). Este o "ea", o combinaţie între om, scorpion, peşte şi alte câteva posibile animale, creşte cu o viteză anormală, iar transformările sale de la bebeluş la copilă şi de la copilă la adolescentă, deşi au loc repede, sunt reliefate cu delicateţe de mână mereu fină a lui Natali.

Când îşi fac apariţia primele impulsuri sexuale, ea se aruncă în braţele tatălui; apoi, transformată în băiat, impulsurile mult mai violente se îndreaptă către mamă. Este cotitura riscantă pe care o ia filmul lui Vincenzo Natali (incestul), dar ceea ce urmăreşte el nu este senzaţionalismul unei asemenea direcţii, ci abordarea (îndrăzneaţă) a celui mai mare coşmar familial. Regizorul nu îl "aruncă", pur şi simplu, în schemă, ci încearcă să descopere ceva prin acesta - exploatează cât de mult reuşeşte (între limitele genului) dorinţele materne mai neobişnuite ale protagonistei, de a avea un copil "deosebit" în ochii ei (ai lui Sarah Polley). Alegoria părinţi-copil este bine susţinută per ansamblu, nu rămâne la un stadiu demonstrativ: ea, de pildă, ar dori să păstreze "copilul" (aflat încă în stadiul de embrion), în timp ce "tatăl" ar vrea să cam scape de el, relaţia lor se complică pe măsură ce trebuie să îl crească şi ajung şi în punctul (altă nelinişte parentală) în care copilul îi surprinde făcând sex. Desigur, teritoriul horror îl obligă pe Natali şi la o abordare mai convenţională, astfel încât rămâne un pic prostesc ca totul să se termine într-o fugăreală prin zăpadă cu vărsările de sânge de rigoare. Însă cei ce reuşesc să depăşească aceste clişee vor fi răsplătiţi prin fineţea observaţiei - Splice este unul din rarele filme comercializate de un mare studio american care să fie lipsit de tuşe grosolane, tone de explicaţii şi simplificări debile.

Dar mi s-a părut că ambiţia sa de a găsi o "frumuseţe anormală" în mijlocul acestei farse macabre (ceea ce deseori pare Splice), îi conferă un aer cam autoadmirativ-studenţesc. Filmul a fost comparat cu cele regizate de David Cronenberg, dar comparaţia nu mi se pare că ţine. Întâmplător, am văzut Splice chiar după ce, în seara dinainte, văzusem pentru prima oară Dead Ringers. Cronenberg (unul dintre puţinii autori a căror filmografie merită vizionată şi analizată integral) nu era atât de preocupat să descopere ceva graţios în mijlocul imaginilor macabre pe care le construia: el accepta că, dacă vedea psihicul uman ca pe un labirint întortocheat sau, uneori, ca pe o tumoare despre care nu ai cum să ştii daca e malignă sau benignă, frumuseţea va veni din expunerea în sine. Dragostea dintre cei doi fraţi care degenerează în gelozie şi gelozia ce cade în nebunie, ideea de suflet cu două capete, de legătură organică între două fiinţe - toate acestea nu prea lăsau loc de discursuri defensive de genul "Să ştiţi că ce vă arăt eu e frumos!". Splice îţi mai bagă degetele în ochi în stilul ăsta: la un moment dat, personajul lui Sarahei Polley îi spune partenerului său (Adrien Brody), ţinând în braţe creatura, că lumea îi va înţelege atunci când vor vedea un chip atât de frumos. Chiar aşa - adică, ce dacă are picioare de găină şi coadă de scorpion, nu-i aşa că e minunată? Natali are o viziune, dar în acelaşi timp e un pic emo - e foarte sigur şi autosatisfăcut că filmul său are graţie şi frumuseţe, la fel cum e convins şi de faptul că puţini le vor remarca. Asemenea filme au graţie şi frumuseţe, într-adevăr, dar pierd din impact atunci când nu prea ştiu cum să le adreseze publicului.