Animaţia ia mereu faţa obosită a filmului - Despicable Me

Mă bucur că în această stare de "limbo" cinematografic mai există oferte de la care să nu ieşi cu sentimentul că ai fost prizonier într-un lagăr fun unde ţi s-a băgat cu forţa pe gât entertainment stupid... Şi, din nou, e rândul animaţiei să salveze momentul. De ce live-action-ul e într-o aşa derivă, iar animaţia continuă să producă lucruri admirabile? e deja o întrebare retorică. Poate pentru că Pixar nu şi-a dispreţuit niciodată publicul, şi-a asumat riscuri care au dat rezultat şi a înălţat ştacheta?

Suavitatea, o calitate rară

Filmul ăsta e Universal, dar împrumută mult din stilul deja iconicei case de producţii. Unul dintre atuuri e suavitatea, o calitate rară, pe cale de dispariţie în aceste vremuri cinice şi mercantile... Despicable Me e un film feelgood despre un om pierdut care îşi descoperă umanitatea, care nu cade în capcana catarsisului cu orice preţ. Îi lipseşte însă talentul Pixar pentru personajele tridimensionale (figurativ vorbind) şi pentru poveşti instant relevante.

Regizorii debutanţi Coffin şi Renaud ocolesc pericolul Shrek şi nu ne bombardează cu referinţe pop-culturale, preferând să ne spună o istorie ce pare, cumva, atemporală.

Ticălosul umanizat

Atunci când celebra piramidă din Giza e furată şi înlocuită cu un fals ridicol, întreaga lume se întreabă cine ar putea fi vinovatul. Gru (voce: Steve Carrel), un personaj ce se mândreşte că e cel mai viclean cetăţean al planetei, este brusc ameninţat de un nou bad guy. Într-o încercare de a-l întrece, Gru îi cere ajutorul doctorului Nefario, un om de ştiinţă "minion", ca să pună în aplicare cea mai mare ţeapă din istorie: furtul lunii de pe cer.
 
Despicable Me poate fi diabolic de inteligent atunci când vrea, plin de răutăţi şi de trucuri vizuale care vor mulţumi atât adulţii, cât şi copii... Vector, hoţul piramidei, a plasat-o la vedere, chiar lânga casa lui. Evident, nimeni nu observă (nivelul intelectual al suburbiei e, evident, scăzut). Gru are plăceri meschine în a le oferi copiilor animale gonflabile pe care, mai apoi, le înţeapă cu piuneze. Animalul său de companie e parte câine, parte Pirhana.

Motivaţiile personalităţii sale nevrotico-adorabile ne sunt revelate într-un flash­back unde descoperim că n-a reuşit niciodată să obţină aprobarea mamei sale, a cărei reacţie la invenţiile sale extravagante şi uluitoare din copilărie era un dezamăgitor "ah!".

Miza lui Despicable Me e disputabilă, dar pelicula funcţionează graţie tonului lejer şi a izbăvirii oneste a protagonistului antagonist. O fi Gru perfid, dar, dincolo de exteriorul păcatos, ascunde o persoană onorabilă. "Umanizarea" sa face toţi banii şi e cu mult mai interesantă decât inevitabilul climax dintre Gru şi Vector cu multă acţiune "la înălţime", care ne aminteşte de mai reuşitele Up sau How To Train Your Dragon.