Divertisment relativ - Despicable Me

Personajul principal al animaţiei Despicable Me este un rău chel cu un nas ascuţit şi accent rusesc pe nume Gru, cu ţinuta lui Frankenstein şi faţa lui Nosferatu din filmul lui Murnau. Ce profesie are Gru? Aş zice chiar "rău de profesie" - cu asta se ocupă, urzeşte rele împotriva omenirii ca să poată profita financiar de pe urma lor, împreună cu la-fel-de-spurcaţii săi finanţatori. În esenţă, el nu este chiar aşa rău cum ar vrea să fie (sau precum Nosferatu, că tot adusesem vorba): pare mai degrabă un maestru al micilor răutăţi, precum atunci când îi oferă unui copilaş un pudel făcut dintr-un balon, pentru ca mai apoi să-l spargă cu un ac. Mama sa e o cotoroanţă care mereu i-a sabotat emoţional marile ambiţii (din care cea mai mare pare să fi fost să ajungă pe Lună) şi îl ridiculizează pentru lipsa vreunei recente netrebnicii demne de apărut în presă. Are un laborator subteran în care o armată de minioni construieşte uneltele necesare misiunilor sale, perfecţionate inginereşte de aghiotantul său, un doctor Nefario. Mai are, însă, nevoie de ceva care să-l scoată din mediocritate şi să-i confirme geniul malefic în faţa unui rival ce pare osândit la o pubertate continuă, astfel încât vine cu ideea de a fura Luna.

Pentru acest plan, scenariştii filmului îi pun la dispoziţie unul din cele mai convenabile şi răsvăzute accesorii de logistică: un pistol de micşorat. Filmul regizorilor Pierre Coffin şi Chris Renaud nu debordează de inventivitate şi nu s-ar putea spune din niciun punct de vedere că ar fi la nivelul Pixar. Exemplele de banalităţi care împing intriga mai departe sunt destule: Gru ajunge pe Lună cu o rachetă construită din materiale găsite pe ici-colo, fură arma de care vorbeam dând o gaură în tavanul unei baze ultra-secrete (aşa, pur şi simplu) şi se lasă "umanizat" de trei fetiţe orfane, pe care le adoptă ca să se poată folosi de ele în misiunea sa, în prealabil aflând că toată răutatea din el se trage din nişte traume din copilărie cauzate de mamă. Desigur, toate chestiile astea par perfect onorabile luate în sine, dar aici intervine blestemul Pixar: pe lângă acei meşteşugari excepţionali, totul pare contrafăcut. Ei nu l-ar fi lăsat pe Gru nici să ajungă pe lună cu o rachetă, nici să salte arma în 30 de secunde, nici nu ne-ar fi băgat pe gât stereotipii despre copilării nefericite. Mi-ar plăcea să aflu că exagerez, dar nu cred - Pixar ridică ştacheta prea sus ca să mai poţi privi în jos fără să simţi că ai aluneca. Nu e nimic indignant, nici spectaculos în aceste ingrediente per se, iar Despicable Me le foloseşte cu acel minim de creativitate care să-ţi închidă gura şi cu care s-au mulţumit animatorii americani în epoca de după gloria Disney.

Prin comparaţie, universal supralicitatul How To Train Your Dragon e multişor dedesubt. Acela spunea o poveste care avea potenţial filmic, folosindu-se, în schimb, de toate personajele-tip posibile (băiatul pirpiriu dar inventiv, ridiculizat de colegi, tatăl dezamăgit de fiul său, fata curajoasă, aproape băieţoasă etc.) şi de nu mai mult de două-trei invenţii interesante (precum aripa de lemn confecţionată de băiat). Despicable Me are nişte personaje mai călduţ-agreabile - Gru rămâne un personaj expresiv, cu ochii săi blajini pe sub chelia de personaj negativ din seria Bond, iar accentul şi inflexiunile vocii lui Steve Carell (un mare actor de comedie), de ex-KGB-ist rătăcit într-un fast food american, au un anumit farmec vampiresc-gotic. Gagurile pe care le găsesc realizatorii nu tremură de vervă, dar binedispun: unul, de pildă, arată ce se petrece cu "răii" care se împrumută de la Banca Malefică - devin din ce în ce mai cocoşaţi, evident, până sunt striviţi ca nişte muşte dar, în contextul economic actual, gluma are o maliţiozitate îndrăzneaţă. La fel se poate vorbi despre tot restul: umanizarea lui Gru e plină de dulcegării (fetiţele, dintre care una mai mare şi mai atinsă de viaţă şi una mai mică şi ştrengară, te asaltează cu toate sentimentalismele din categoria "mânca-le-ar mama"), dar nu e stridentă în dulcegăria ei. Personajele secundare sunt luate cu copy-paste din alte animaţii mai bune (antagonistul Vector din The Incredibles, Nefario din serialul Futurama), dar îşi fac datoria şi scot câte-o poantă, două. Personalităţile actorilor care le oferă vocea (Julie Andrews, Russell Brand) nu prea transpar în film, însă nu sunt atât de nerecunoscut ca în Kung Fu Panda (care îi strângea pe Dustin Hoffman, Angelina Jolie, Lucy Liu şi Jackie Chan ca să spună câteva replici banale şi să apară pe urmă pe generic); scenariul îi sprijină cu o brumă de ironie: pe suava Andrews, de pildă, o auzim cu o voce răguşit-metalică de bătrână vrăjitoare (cine îi cunoaşte timbrul "de pe vremuri" va înţelege).

La acest nivel rămâne întregul film al lui Coffin şi Renaud: confortabil călduţ, uşurel amuzant, comod distractiv. Nu urmează nicio oportunitate ce îi iese în cale, cum poate că ar fi fost o explorare mai îndrăzneţ-neagră a vieţii orfanilor cu un personaj malefic precum Gru, mai Burtonist-gotică. Se mulţumeşte cu a fi agreabil: te amuză cu câteva gaguri chiar bune (venind, în rest, cu o abundenţă de glume călâie, nesofisticate), te ia cu drăgălăşenii şi sentimentalisme certificate şi toată sala răspunde pozitiv - râde când trebuie să râdă, suspină când trebuie să suspine ş.a.m.d. Este un divertisment la limita onoarei.