Dincolo de scandalul pornit încă de la anunţarea componenţei comisiilor de selecţie, pentru concursul de proiecte 2010 de la CNC, publicarea rezultatelor concursului accentuează extraordinare, nesperate rime şi racorduri, între primul şi ultimul an al deceniului filmic românesc, pe care-l vom încheia peste numai un trimestru! Aceleaşi nume-cheie, în poziţii identice sau similare, în cel puţin trei planuri, cu evoluţiile / involuţiile / mutaţiile aferente: afirmarea Noului Cinema Românesc, sistemul legislativ şi instituţional nereformat şi ostil, cu protagoniştii şi victimele sale de notorietate.
CNC - baricadă împotriva Noului Cinema
Înainte de încheierea primului semestru din primul an al noului secol, la 1 iunie 2001, Cristi Puiu inaugura "noua direcţie" a filmului autohton (cum a numit-o prompt Alex. Leo Şerban), cu premiera debutului său: Marfa şi banii. Iar perfect sincron cu anunţarea, printr-o "singură rîndunică", a încă nenumitului Nou Val / Nou Cinema, aveau loc cel dintîi concurs de proiecte fraudat la CNC şi scandalul conex (după 2006 vom vorbi de simple deturnări de fonduri... legale). Fraudat, fiindcă o parte din Colegiul Consultativ (cum se numea atunci cu mult schepsis organismul de conducere al CNC) intrase în juriu (Sergiu Nicolaescu ca preşedinte - şi al Colegiului şi al juriului -, Fănuş Neagu, Ecaterina Oproiu) şi declarase cîştigătoare proiectele celorlalţi membri ai Colegiului Politic Monocolor (cum am supranumit invenţia terminologică a ministrului Răzvan Theodorescu): Andrei Blaier, Ioan Cărmăzan, Şerban Marinescu, D. R. Popescu, Petre Sălcudeanu, Geo Saizescu şi fiul Cătălin (unii dintre ei asociaţi în tandem regizor-scenarist). În schimb, fuseseră respinse în serie proiectele lui Lucian Pintilie, Cristi Puiu, Răzvan Rădulescu, Stere Gulea.
Acum, în ultimul trimestru al lui 2010, Cristi Puiu va lansa în circuitul deschis al cinematografelor din ţară al treilea său lungmetraj, Aurora. Cert e că, între timp, "singura rîndunică" a devenit stol, cea mai recentă şi tulburătoare apariţie, în chiar pragul acestei veri, fiind debutul ca regizor al coscenaristului de la Marfa şi banii, suscitatul Răzvan Rădulescu, cu Felicia, înainte de toate.
Şi - ce să vezi, de cealaltă parte a baricadei înălţate contra Noului Val/ Noului Cinema?! Coincidenţe multiple şi un recul plurivalent al memoriei: Răzvan Rădulescu este (din nou) printre cei cărora CNC-ul le refuză finanţarea, iar după întreruperea pentru doi ani (contrară legii în vigoare) a concursurilor, absolut nici unul dintre protagoniştii refondării cinema-ului românesc (cronologic) - Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Radu Muntean, Corneliu Porumboiu - nu urmează să beneficieze de sprijinul necesar spre a parveni la minimumul unui ritm de lucru normal (că nici nu s-au înscris în concurs e un detaliu adiacent, de discutat separat). Ei rămîn în regimul rezervat disidenţilor din timpul dictaturii: deceniul se încheie pentru Cristi Puiu cu doar trei lungmetraje, Cristian Mungiu şi Corneliu Porumboiu semnînd doar două.
E o involuţie netă, faţă de anii '90, cînd Mircea Daneliuc semna cinci filme, iar Lucian Pintilie şi Dan Piţa cîte patru. Numai Radu Muntean a ajuns, cu Marţi, după Crăciun, la nivelul ultimilor, care trebuie spus că e mult sub ritmul de lucru mediu al cineaştilor care au animat istoria filmului european postbelic, de la Neorealismul italian şi Noul Val francez la Noul Cinema german, trecînd prin şcolile frăţeşti întru disidenţă, din Polonia, Cehoslovacia sau Ungaria.
Nici o pretenţie faţă de membrii Consiliului de Administraţie
Dar cine să-şi pună asemenea probleme, în Consiliul de Administraţie de la CNC (cum se numesc din 2004 continuatorii Colegiului Politic Monocolor), împuternicit prin lege cu tot felul de "strategii de dezvoltare"?! Consiliu în care îl găsim în 2010 (ca şi în Colegiul din 2001) pe sus-numitul Ioan Cărmăzan, desemnat de UARF-ul condus şi în 2010 de Sergiu Nicolaescu, preşedintele Colegiului. Cu 6 (şase) titluri la activ în deceniul care se încheie (incluzînd două prestaţii televizorice), Ioan Cărmăzan (cu ale sale subproduse - ultimele, din 2006-2009, intitulate Margo şi O secundă de viaţă) îi poate privi de sus pe Cristi Puiu, Cristian Mungiu sau Corneliu Porumboiu, cum îi striveau cifric, în deceniile dictaturii, secretarii PCR Sergiu Nicolaescu şi Andrei Blaier pe Liviu Ciulei, Lucian Pintilie sau Mircea Săucan.
Contextul actual e de aşa natură, încît şi membrii Consiliului desemnaţi de "lumea bună" (Diana Butoeru, din partea ACRO, şi Oana Stoenescu - Asociaţia pentru Promovarea Filmului Românesc) se conformează prin vot "manevrei dubioase" a directorului general, Eugen Şerbănescu. Pentru că, în ce-i priveşte pe ceilalţi doi membri (din totalul de numai cinci neministeriali, cîţi are organismul de decizie al unui sistem de complexitatea celui filmic!), nu putem avea nici un fel de pretenţii: aşa-numita "Uniune a Cineaştilor din România" e reprezentată de Elisabeta Bostan (ale cărei pronunţări publice din anii 2000 se rezumă la acuzaţiile de "lipsă de patriotism", aduse pînă şi paşnicelor obiecţii la adresa Festivalului CineMAiubit), iar servanta pe branşă a UARF-ului nicolaescian, Uniunea Producătorilor de Film şi Audiovizual din România, l-a trimis în conclav pe operatorul-producător Florin Paraschiv (din galeria de boicot, organizată la conferinţa de presă de acum doi ani, după lansarea studiului de caz contestatar al lui Cristian Mungiu).
Impostura la paritate cu valorile
Lista bogată în cifre a titlurilor de proiecte admise şi respinse, la ultimul concurs, urmată de o punere la punct terifiantă a contestatarilor, pe site-ul oficial al CNC, sub titlul ultimativ Comunicat de presă, constituie o nouă fază în escalada tehnicilor înşelătoare pe care Cristian Mungiu le-a definit încă din 2007, înainte de a pleca la Cannes cu 432: sumele repartizate tinerilor cineaşti sînt doar "perdeaua de fum", în spatele căreia se ascund, masive, fondurile rezervate clientelei majoritarilor din Consiliu şi din comisiile de selecţie. O spune însuşi Comunicatul..., în care reîntîlnim sofismele doctrinare oţioase ale prea des numitului director general: "Împrejurarea că un membru al juriului contestă procedura, în timp ce ceilalţi zece membri ai juriilor, plus majoritatea Consiliului de Administraţie o confirmă demonstrează corectitudinea desfăşurării concursului".
Similar ameninţării cu tribunalul, adresată acum trei ani lui Cristian Mungiu, şi cu aserţiunea de aceeaşi sorginte, enunţată la Ministerul Culturii în 2008, că scrisorile deschise reprezintă "un atentat la ordinea de stat", Comunicatul... de ultimă oră ne somează pe toţi, într-un stil fariseic de o agresivitate antologabilă: "Atragem atenţia tuturor [...] că Fondul Cinematografic nu e feuda nimănui şi nu poate fi monopolizat de nimeni, în beneficiul exclusiv al proiectelor proprii".
Fariseic, fiindcă aceasta e platforma ideologică intimidantă a strategiei inaugurate odată cu restauraţia mediocrată de după alegerile din anul 2000 şi practicată sistematic de la instalarea în 2006 a actualului director general: impostura la paritate cu valorile - "a balanced policy", cum i-a zis Eugen Şerbănescu pentru auditoriul internaţional de la TIFF 2009. E paralizantul şi, de fapt, falsul "echilibru" prin care lista lungmetrajelor de ficţiune aprobate pentru finanţare începe acum cu numele lui Cătălin Mitulescu, Tudor Giurgiu, Radu Jude şi Marian Crişan, dar nu se încheie înainte de a-i cuprinde pe consacraţii întru rateuri, eşecuri previzibile şi catastrofe anunţate: Horaţiu Mălăele, Adrian Popovici, Sergiu Nicolaescu şi Geo Saizescu. Asta cu preţul împingerii sub linia de plutire a proiectului lui Răzvan Rădulescu şi Cătălin Netzer.
Dar să-i dăm cuvîntul lui Andrei Ujică, bun cunoscător din interior al sistemului în funcţie, ca membru al unei foste comisii de selecţie. "Nu mi se pare normal ca un proiect de Răzvan Rădulescu să fie refuzat. Asta ne arată ca sistemul de jurizare al CNC-ului nu funcţionează cum trebuie şi mi-e teamă că avem de-a face aici cu vicii de fond, vreau să spun: geto-dacice", a declarat cu sarcasmul său conţinut, pentru HotNews (prin intermediul Iuliei Blaga), cel ce va alătura, în stagiunea care începe curînd, Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu revelaţiei de aceeaşi talie a Aurorei lui Cristi Puiu.
Un păcat de neiertat
Fie şi numai prin aceste două titluri tocmai citate şi prin cele patru nume de realizatori din fruntea listei lungmetrajelor în perspectivă, se vede că ceva a devenit irepresibil pe parcursul deceniului pe care-l încheiem curînd. În aceeaşi ordine de idei se înscriu, îmbucurător, numele lui Adrian Sitaru şi Constantin Popescu, pe lista lungmetrajelor finanţate, ca şi cele ale lui Bogdan Mustaţă, Tudor Cristian Jurgiu şi Valentin Hotea, la secţiunea debuturilor. Dar tot atît de evident, pînă la stridenţă, e că, în aceste evoluţii, CNC-ul nu are nici un merit, ci numai împotriviri, care recidivează în incalificabilul Comunicat, sustrăgînd autorilor, într-o variantă de furt sui generis, premiile internaţionale dobîndite de aceştia.
Restul n-ar trebui să fie tăcere, din partea asociaţiilor tinerilor cineaşti care - cu excepţia notabilă a DocuMentor-ului Adinei Brădeanu, a lui Florin Iepan şi Alexandru Solomon - au intrat într-un con de umbră silenţios, vizat de documentaristul pe care l-am citat la început, Răzvan Georgescu care afirma: "cu puţine excepţii, regizorii noştri, premiaţi în toată lumea, nu par să aibă nimic de comentat. Spun că s-au săturat de petiţii şi de modificări ale legii. Într-un moment critic, cînd se discută un nou proiect de lege, figurile cele mai influente din Noul Val dau impresia că sînt mulţumite cu starea de fapt".
Păcat. De neiertat. Dar nu-i (tot) timpul pierdut.