Aberaţia 3D-ului aplicat fără discriminare la orice formă sau gen trebuie să înceteze! Ce sens avea ca Step Up să fie tridimensional? Ne cred producătorii chiar atât de miopi, încât simt nevoia să ne bage tot timpul un deget în ochi?
Acum, când 2010 stă să se încheie (şi e luat în considerare, cu mare seriozitate, ca ăl mai prost an din istoria cinematografului american), sper ca acele capete înfierbântate din fruntea studiourilor, obsedate doar de bottom line, să tragă linia şi să descopere că, producând atâta gunoi reciclat, n-au reuşit decât să alieneze publicul... care, nefiind comatos, mai are, săracul, minime pretenţii. Şi acum vine şi acest Step Up despre care habar n-aveam că a ajuns la al doilea sequel...
Personaje unidimensionale
Îmi amintesc vag că nu mi-a displăcut primul: dincolo de formulă, exista vitalitate, un dram de ingenuitate şi coregrafii cu adevărat spectaculoase. Din nou, secvenţele de dans sunt amuţitoare, inventive, exaltante, iar coloana sonoră te îndeamnă să sari din fotoliu... dar, din păcate, toate astea nu fac neapărat un film. Dacă ar fi aşa, "creaţiile" lui Lady Gaga ar trebui nominalizate la Oscar.
Moose, dansatorul, se înscrie la NYU ca să devină inginer. Colegă îi devine Camille, o prietenă din copilărie. Dar ambiţiile tehnice nu-l împlinesc întru totul şi, din când în când, se refugiază într-un hambar pe care trupa de streetdance "Piraţii" îl foloseşte ca loc de antrenament. Lipsa banilor începe să-şi spună cuvântul şi trupa se înscrie într-o competiţie împotriva "Samurailor". Miza e un premiu substanţial în bani care ar putea salva studioul. Oare vor reuşi Moose & Co. să-şi atingă visul? Suspans, mare suspans. Poate că aceste clişee ar fi fost mai uşor de înghiţit dacă li s-ar fi adăugat puţină căldură sau umor sporadic (şi nu mă refer la cel neintenţionat).
În schimb, singurul lucru care-i interesează pe realizatori e să ne livreze dansuri hiperactive în buclă, suprasaturate de culori ţipătoare şi de abdomene intens lucrate (aici nu mă plâng). Personajele sunt unidimensionale, iar efectele 3D frustrante. Intriga reuşeşte să fie atât de cumplită, de căznită şi de lipsită de originalitate, că uneori ai senzaţia că e vorba, de fapt, de satiră (dar asta ar însemna să-i dai prea mult credit).
Cred că am tot spus pe aici şi îndrăznesc acum să repet (ce, doar Hollywoodul are voie s-o facă?) că peliculele comerciale actuale nu au structură şi substanţă şi că par nişte clipuri extinse. Se întâmplă asta pentru că din ce în ce mai mulţi regizori din publicitate sunt puşi să facă cinema, ceea ce pentru ei înseamnă un singur lucru: reclamă extinsă.
Step Up nu e decât o elaborată şi nesfârşită coliziune de trupuri, vidată de orice urmă de stil sau de dimensiune umană. Mai bine mă uit a suta oară la Smooth Criminal.