Regele Arthur pe cînd nu era rege

Recenta superproducţie americană Regele Arthur a risipit mulţi bani pentru a povesti spectatorilor o legendă contrafăcută despre întemeietorul miticului epos medieval, exploatat desăvîrşit în literatura franco-normandă începînd din secolul al X-lea. Nu este de mirare că autorul scenariului este David Franzoni, acelaşi scenarist ca la The gladiator, iar povestea nu se îndepărtează prea mult de stilul filmului amintit, legenda medievală fiind cu acurateţe trădată în varianta americană regizată de Antoine Fuqua. În viziunea acestuia, regele Arthur este descendentul unui sarmat angajat în legiunile romane care asigura pacea pe insula britanică, în mijlocul unor barbari care nu înţelegeau binefacerile civilizaţiei romane. Înainte de a fi eliberat din armata romană Arthur şi tovarăşii săi sunt supuşi unei ultime încercări înainte de a reveni la Roma (sau în ţinutul natal).

Bătăliile sunt spectaculoase (în special o confruntare a cavalerilor lui Arthur dusă pe o gheaţă înşelătoare, secvenţă ce aminteşte de performanţele lui Eisenstein în Nevski), tovarăşii de arme sunt parcă extraşi din Quo Vadis sau Gladiatorul, miza revenirii acasă este mereu pusă în cumpăna unui nou patriotism. Astfel, o bătălie finală îi are drept protagonişti pe cavalerii romani eliberaţi cu saxonii care pierd lupta de la Badon Hill (luptă atestată istoric la o distanţă de vreo două secole) din cauza unui imens şi prostesc orgoliu. Nici pe plan religios filmul nu stă prea bine, tînăra biserică creştină fiind acuzată de toate fărădelegile tîrzii ale Inchiziţiei, dar şi de o intoleranţă ieşită din comun în secolul al V-lea, cînd se petrece acţiunea (vezi recuperarea nobilului roman, al cărui fiu este destinat ocupării scaunului papal).

Totuşi, în ciuda inadvertenţelor istorice, explicate savant pentru un public ignorant în intertitlurile prologului, filmul are două ca-lităţi: o imagine aproape perfectă pentru genul istoric (cu excepţia insistenţei filmării Mesei rotunde, mai degrabă mobilier contemporan pentru guvernanţi de orice culoare); director de imagine la acest film a fost Slavomir Idziak (directorul de imagine al regre-tatului cineast polonez Krysztof Kieslowski). Clive Owen (Arthur) şi Stellan Skarsgard (Cedric) sunt singurii actori memorabili dintr-o distribuţie în care blonda Guinevere este jucată de bruneta Keira Knightley, tatuată mai ceva decît unii tineri din prezent pentru a-şi legifera apartenenţa la tribul barbar al picţilor, barbari familiarizaţi de timpuriu cu culorile naturale necesare în body-painting. De altfel, povestea de dragoste dintre Guinevere şi Arthur, destul de expediată în favoarea ocheadelor pătimaşe lansate de Lancelot (Ioan Gruffud), pare a fi scoasă dintr-o conformistă prescurtare a cunoscutelor legende.

Lipsit de umor (măcar de-ar fi citit Un yankeu la curtea Regelui Arthur), regizorul Antoine Fuqua nu este preocupat decît de atributele unei superficiale spectaculozităţi, pierzînd din vedere miza morală şi religioasă a celebrelor legende din imaginarul franco-normand.

Dacă acurateţea istorică nu-i deloc un obstacol prea mare pentru cineaştii americani, aşa cum s-a văzut şi în Troy sau Gladiatorul, în cazul evocării părăsirii de către Roma a teritoriului britanic inadvertenţele sunt supărătoare. Măcar dacă filmul ar fi fost mai scurt, dar el durează 130 de minute, dintre care cel puţin jumătate sunt dedicate bătăliilor. Parcă şi Mel Gibson le făcea mai bine (în Patriotul).