Nu ştiu cu ce poveste despre Arthur a crescut Antoine Fuqua, dar filmul nu e povestea aia cu cavalerii mesei rotunde pe care o ştim cu toţii. E o nouă abordare, curajoasă, e povestea unui om şi a luptei lui pentru libertate, ancorată într-un context istoric, campania de blocare a ofensivei saxone din nordul Britaniei. Povestea nu mai e concentrată în jurul sabiei magice, ci pe un răvaş al libertăţii, eliberat de către Roma, un răvaş ce poate fi ridicat de către oricine, cu preţul unei misiuni: salvarea unui preot roman şi a fiului său Marius. Arthur are dubii şi apelează la o divinitate care nu pare deloc nordică... şi pare că apelează de multă vreme, dar nu ştim dacă i se şi răspunde. "Eu vreau să fiu liber, cauza pentru care tu lupţi nu există, nu-mi pasă de Britania" îi răspunde Lancelot în ieslele regale, acolo unde Arthur se roagă...
Dacă eşti fan Cecile B. Demille sau al superproducţiilor hoolywood-iene rişti să ai un şoc. Filmul nu urmăreşte asta, e chiar sincer , vrea să spună altceva: legendele se nasc din dorinţe, din frică. Lui Arthur îi e frică, e om... Iar primul cadrul filmat într-un uşor slow motion, cadru rece cu multă ceaţă, în care abundă alb-albastrul, anunţă clar ideea de cauză pierdută ce îl va urmări pe eroul legendar... libertatea se ascunde sub soarele Romei şi Arthur râvneşte la ea. Şi oamenii ăia amărâţi din jurul focului care cântă "Acasă, vom fi acasă, peste munţi şi văi"? Lui Arthur nu-i pasă şi nici cavalerilor, mai ales că, în zilele de vară nu doar plouă sau ninge, cum e normal în Britania, mai şi fumegă a război şi se aud ţipetele răniţilor. Britania nu mai e un cămin... Soluţia aleasă pentru atmosferă poate părea un clişeu, dar nu e. Filtrele gri, încadraturi joase, umbre, vânt, feţe deformate, arse, mizere, obosite, toate aduc a noir şi a neo-realism... acest "şi" scoate filmul din contextul clişeului...
Fuqua încearcă să demitizeze nu doar un personaj legendar ci şi ideea de superproducţie. Ba chiar mai mult, ideea de curent cinematografic. Reuşeşte, până într-un anumit punct... dar până atunci..."De ce pângăriţi templul sacru al... ", spune un călugăr creştin, atunci când Arthur şi cei şase cavaleri descoperă cultul sacru al sacrificării păcătoşilor în numele noi religii pentru care Roma luptă... "Toţi sunteţi liberi din naştere trebuie doar să alegeţi"... spune Arthur... Nu, nu e un clişeu, e doar un strigăt al singurătăţii, de la care aşteaptă o reacţie, pentru mai mult curaj... şi i se răspunde, şi epopeea salvării unui popor pierdut începe abia acum, printre săgeţile saxonilor, rafalele naturii şi umbra oastei de rebeli a lui Merlin. Aici apare punctul ăla... ce îl salvează?... nu povestea, ci modul în care ea spusă, pentru că modul în care Fuqua a ales să decupeze restul filmului din momentul plecării şi până la final, e fascinant... În primul rând hăituirea saxonilor nu este dramatică, nici tensionată, nu e filmată din cadre paralele, accentuate de sunete stridente sau muzică crescendo... totul se rezumă la texte spuse pe tonuri joase - remarcabil personajul lui Cerdic, regele saxon, care, de cele mai multe ori îngheaţă pelicula doar prin tăcere, prin planuri tactice, sau doar prin priviri, cum e cazul întâlnirii dintre cele două tabere, separate de lacul de gheaţă...
Aş putea să văd o metaforă acolo, şi anume că, de la ceea ce vrei până la ceea ce obţii, trebuie să treci mai întâi prin faţa a ceea ce ţi se îngăduie să ai, chiar şi exprimat primitiv, printr-un unghi subiectiv al morţii de dincolo de adâncuri, care priveşte sutele de picioare grele ce vor crăpa gheaţa... prin viaţă trebuie să treci tiptil... Leit-motiv-ul privirii în spate, privirii mistice, cu un uşor vânt care parcă tulbură gândurile nu e prima oară când apare într-o epopee, dar ceea ce e nou aici e că nu doar un singur personaj se desprinde de ceilalţi prin aceasta caracteristică, aici toţi sunt la fel, toţi sunt eroii ăia tip "Frodo", devin eroi-mase, mase care se pierd, cum e povestea Britaniei... Singurele două personaje care privesc altfel, sunt Merlin şi Cerdic. Primul priveşte fix, iar vântul nu-l deranjează, asta pentru că nu are un război de purtat, războiul lui a murit. Arthur va pleca, el trebuie să lupte cu Roma pentru a-l ajuta. Iar Cerdic ţine capul plecat dintr-un singur motiv... nu caută răspunsuri în negrul pământului ars de campaniile de cucerire purtate... s-a săturat să audă de victoriile acestui Arthur despre care nu ştie cum arată. "Ai venit să ceri milă", spune Cerdic în momentul întâlnirii dintre cei doi pe câmpul de luptă. "Am venit să mă obişnuiesc cu chipul tău, pentru a te recunoaşte mai bine în luptă", răspunde Arthur. Prin focul înecăcios al Camelot-ului ars, Arthur mai dă o singură luptă pentru Britania... şi pierde totul. Oare divinitatea căreia el îi vorbea, nu l-a auzit? Iar despre Guinevere... nu e nimic de spus, ea a ales să rămână în Camelot-ul ruinat, nu o văd, aş fi scris mai multe... atenţie, vine o săgeată, deci încă mai trăieşte... Ce bine trage cu degetele fracturate, o fi făcut Merlin vreo şmecherie...
BMW Driver
Privindu-l pe Clive Owen simţi fiorii unei vechi senzaţii, senzaţia întâlnirii cu bărbatul fatal... la cinema. O plăcere sau o durere lascivă? (pe vremea aia nu ştiam cuvântul ăsta). Nu pentru că e neapărat frumos, înalt sau britanic, ci pentru că e ceva cu el, în aura lui sau în codul lui genetic. "This is the old days, the bad days, the all-or-nothing days" spune Marv, personajul lui Mikey Rourke în Sin city, cel mai nou film pe ecrane al lui Robert Rodriguez (şi, mai ales, al lui Frank Miller). Sin City e oraşul sângelui din benzile desenate şi lumea unui singur personaj - Bărbatul eroic, romantic, damnat - interpretat în trei feluri unice de Mickey Rourke, Bruce Willis şi Clive Owen, deloc umbrit de ceilalţi doi. Pentru că acest cavaler nu mizează pe aerul său răvăşit, nici pe şuviţele căzute pe chip sau pe ochii adânci şi cenuşii, pe figura dură, uşor nerasă ci, culmea, pe talent, muncă şi o uriaşă pasiune pentru film. "I'm a film animal", obişnuieşte el să spună.
Privateer 2 (1996), continuare a primei serii TV care l-a făcut cunoscut publicului britanic în urmă cu zece ani, e proiectul în care Owen apare cel mai natural.... păr scurt, tuns simplu, ten uşor nebărbierit, privire pierdută, tricou stilul worker class, geacă bleu-jeans... totul a la James Dean, dar altfel, cu un aer negru, uşor psihopat, uşor fascinant prin misterul pe care îl emană. Iar Clive Owen nu e doar fatal ci în egală măsură post-modern. Un revoltat care se fereşte din toate puterile să devină următorul Tom Cruise, care şi-a omorât reputaţia de lover-boy din faşă, jucând după succesul TV Chancer, în care el era fermecătorul vagabond Stephen Crane, în Max in Bent (1997) rolul unui ofiţer homosexual pus pe cuceriri în Germania nazistă, care ajunge să se îndrăgostească într-un lagăr de concentrare. Asta după ce Close My Eyes (1991) în care e fratele ce îşi pune în practică pornirile incestuoase, îi aruncase definitiv în aer reputaţia de sweet-heart TV. "Întotdeauna am fost atras de personaje periculoase. Cu rolul meu din Croupier, nu ţi-e niciodată clar de unde vine. Nu e vreun băiat bun sau vreunul rău. Dar nu-i aşa că oamenii nu sunt astfel în general?"
De asta când spui Closer (film făcut în 2004 în regia lui Mike Nichols), nu spui nici Julia Roberts, nici Jude Law ci doar două cuvinte: Clive Owen şi Natalie Portman. Iar de fiecare dată cînd vezi un BMW ultimul răcnet, alb, negru sau argintiu, speri să-l zăreşti la volan pe britanic. Trebuie doar să fi văzut filmele BMW cu Şoferul Owen. Sau măcar să ţi le imaginezi...