Recurenţa pitrocită a aceluiaşi personaj - Pirates of the Caribbean: On Stranger Tides

Tema centrală a celei de-a patra părţi a "serialului" Piraţii din Caraibe, cucerirea apei vii sau a Fîntînii Tinereţii, elixir al unei nemuriri ireale pentru suflete de piraţi ce nu par a avea izbăvire, nu este suficientă pentru a da producţiei forţa înaintaşelor sale. Din păcate, senzaţia mea, ca simplu spectator, este că nici un alt element de noutate introdus în această a patra parte a poveştii nu ajută obiectivului de a transforma producţia într-una senzaţională. Nici Angelica (Penelope Cruz), nici Phillip Swift (Sam Claflin), tînărul pastor ce susţine tema credinţei care poate răscumpăra pînă şi ultimul păcătos odată afirmată, nici sirenele care prin frumuseţea lor captează nu doar ochii piraţilor ci şi pe cei ai spectatorilor. Şi se întîmplă acest lucru, pentru că aceste elemente durează o clipă şi nu te mai preocupă după ce le vizionezi. Pînă şi Căpitanul Barbossa (Geoffrey Rush), Blackbeard (Ian McShane) şi Căpitanul Teague (Keith Richards) figuri ce se doresc a fi şi în film la fel de proeminente precum sunt interpreţii acestora în realitate, se topesc în banalul repetitiv al călătoriilor cu miză şubredă la care Jack Sparrow (Johnny Depp) se înhamă.

Căpitanul Jack Sparrow (Johnny Depp), este singurul personaj care se vede în film. Cred, sincer, că pentru el s-a turnat filmul şi că este singurul care face banii. Nu pentru că ceilalţi n-ar fi valoroşi ca actori sau prestaţie, ci pentru că filmul este atît de profund impregnat de soarta acestui personaj, încît ceilalţi nu contează.

Lipsa oricărui thrill, oricărei surprize sau oricărei speranţe de nou (într-un film de aventură), mi-a permis să-l admir fără distragere pe Johnny Depp, acest bărbat şi actor (prefer această ordine) fascinant pentru mine, care reuşeşte constant să spargă box-office-urile.

Pe cît de cinic este personajul pe care îl interpretează, pe atît de cinic este şi faptul că Johnny Depp, acest puer aeternus al Hollywood-ului recent, reuşeşte într-un sens compus divers, prin senzualitate, talent actoricesc, discreţie, şarm şi ten perfect, la aproape trei decenii de la debutul său în cinematografie (1983) şi la aproape 50 de ani (!!!) să întoarcă priviri şi să intrige.

Pe lîngă Johnny, producţia e uşor salvată de impresionanta coloană sonoră a lui Hans Zimmer, un lait-motiv al trilogiei de pînă acum, de frumuseţea poveştii de dragoste secundare dintre pastorul Phillip (Sam Claflin) şi superba sirenă Syrena (Astrid Berges-Frisbey) şi de cîteva peisaje bine realizate pe calculator.

Faptul că Will Turner (Orlando Bloom) şi Elizabeth Swann (Keira Knightley) au părăsit seria sau că aceasta începe să se dilueze din ce în ce mai mult (observ asta luînd informal pulsul sălii), nu a împiedicat un succes incredibil al peliculei care, la nivel global, a depăşit încasări de 1 miliard de dolari (conform unui articol Deadline Hollywood datat 2 iulie 2011), fiind a treia producţie a celor de la Disney care reuşeşte această performanţă în ultimele 18 luni.

Sunt cel puţin dezamăgită de disonanţa dintre aşteptări, valoare şi ceea ce primim şi ne mulţumeşte pentru o după-amiază, fapt pentru care închei fără încheiere aceste gînduri.