În afară de impulsul de-a se lamenta, din nou, în legătură cu calitatea produselor de consum hollywoodiene, cronicarul simte acum un aproape palpabil sentiment al scufundării în futilitate. În faţa mareei de bilete vândute, o recenzie proastă la un asemenea film contează fix cât o picătură în ocean. Să strigi: "păzea, vin piraţii şi sunt a' naibii de puturoşi!" e ca şi cum ai ţipa "fugiţi, vin turcii!", după ce pământul e pârjolit, fântânile otrăvite şi fecioarele răpite...
O plictiseală chinuitoare
Şi, totuşi, ceva trebuie spus. De pildă, că schema unei pelicule estivale ar trebui să se construiască în jurul plăcerii vizionării, iar rezultatul să fie fun şi entertaining. Adică exact ce nu reuşeşte această torpilă. E o corvoadă, o plictiseală chinuitoare, probabil unul dintre acele filme care îmi vor fi proiectate în buclă într‑o eventuală descindere în iad (sunt sigură că diavolul are unelte personalizate). Mi-a provocat greaţă şi nu doar din cauza 3 D-ului complet inutil.
În fine, recunosc că eram deja sastisită de la Pirates 1 ½, dar am sperat în van că acest reboot (un fel de relansare a francizei, unde unele personaje sunt abandonate şi alte noi introduse) să aducă o briză proaspătă în formulă. De data asta, Sparrow e forţat să-l conducă pe Blackbeard, nou său nemesis, spre o mitică Fântână a Tinereţii, însă eroilor nu le pasă de destinaţie nici cât regizorului. În locul lui Gore Verbinski, care avea cel puţin un fler vizual, la cârma acestui blockbuster a fost adus Rob Marshall, un regizor dureros de plat.
Cam de la minutul 5 am început să mă întreb de ce rabd acest asalt debil asupra genului adventure, când aş fi putut revedea pentru a 20-a oară primul Indiana Jones. Marshall crede că secretul excitării e acţiunea non stop (aici o bătălie cu sabii, aici un huţa-huţa cu candelabrul, aici un dram de supranatural) saturată în muzica ultrairitantă a lui Hans Zimmer, fără momente de respiro, în care tensiunea sau caracterizările să se acumuleze.
Depp era interesant când emana un gayness abia camuflat, subversiv. Dar acum, când i s-a găsit şi un "interes romantic" (suntem, totuşi, pe teren Disney), aura sa intrigantă s-a dezumflat ca un balon de săpun. Penelope Cruz este chemată să joace iar clişeul latinei focoase şi se asortează cu Depp într‑un singur aspect: împreună, strâng tot atâta eyeliner cât un raion de Sephora. Şi pentru că zilele astea nu există blockbuster care să nu fie un soi de fabulă umanistă (mulţumesc, Avatar) mai avem şi o poveste de dragoste între specii duşmane (un pirat şi o sirenă-vampir) care, cel puţin, reuşeşte să fie o hiperbolă: ridică ştacheta ridicolului undeva foarte greu de ajuns.