Ultimul mesaj al cosmonautului către femeia pe care a iubit-o cândva în fosta Uniune Sovietică este un spectacol estetizant care explorează cosmologia nucleului familial. Radu Afrim lasă conţinutul pe seama introspecţiei individuale a spectatorului, concentrându-se asupra imagisticii derivei relaţionale.
Deşi are un minim de emoţie caligrafiată şi poate fi un schelet cam plăpând pentru radiografierea familiei disfuncţionale şi a crizei comunicării, textul lui David Greig este un nou prilej pentru Radu Afrim să-şi dizolve fantezia în scene cu o poetică superbă. Din puţin, el a făcut foarte mult.
Ne aflăm în universul afrimian ştiut, într-un haos teleghidat, în care drama este dublată de entertainment. Am aterizat în arealul teatrului profund interactiv, care nu are nevoie de acţiuni fizice ca să-şi atingă scopul. Afrim îi încurajează pe spectatori să excaveze prăpăstii astupate şi să-şi ia de acolo sensuri care îi ating direct şi subiectiv. "Textul deschide multe sertare enigmatice pe care tu decizi dacă le închizi sau nu la loc; tu decizi dacă scormoneşti în detaliu conţinutul lor. Poţi rămâne la o contemplare (poate nostalgică, poate amuzată) a obiectelor / feelingurilor din aceste sertare", spune Afrim. Regizorul insistă mai puţin pe caracterul moralizator al piesei, fructificând potenţialul ei iluzoriu.
Două personalităţi puternice au mers, de fapt, în aceeaşi direcţie: regizorul Radu Afrim şi scenografa Adriana Grand. Ultimul mesaj..., producţia Teatrului Naţional din Cluj-Napoca, este un foarte bun spectacol de atmosferă şi generează emoţie prin mixajul unui text prelucrat de Radu Afrim (şi în care se vede ludicul său insolent), cu diverse mijloace de expresie: muzica live (bossa nova, rock-and-roll şi neoclasic), actoria, dansul, filmul (gros-planul), pictura şi video designul.
Spectacolul său nu atinge febrilitatea Omului pernă sau densitatea emoţională din Miriam W., dar este o imersiune la fel de rafinată într-un întreg univers de coduri de lectură (cel mai la îndemână fiind "înstrăinarea").
Încredere înşelată
Doi cosmonauţi ruşi, Casimir (Ovidiu Crişan) şi Oleg (Cristian Rigman) plutesc în derivă prin cosmos, într-o capsulă pe care fosta Uniune Sovietică a trimis-o în secret în spaţiu, în timpul Războiului Rece. Au trecut 13 ani de la debutul misiunii, dar, din cauza cutremurelor politice de pe Pământ, noua putere nu mai are interesul să-i recupereze. E mai ieftin să-i lase acolo; şi mai puţin riscant. Echipamentele de comunicare sunt deteriorate, iar cei doi sunt incapabili să mai ia legătura cu baza.
Casimir îşi joacă ultima carte şi pleacă într-o misiune sinucigaşă, ca să repare antenele de emisie-recepţie, iar Oleg înregistrează pe o cameră video un ultim mesaj către o iubită care l-a uitat, probabil, dar a cărei amintire îl mai împinge puţin să trăiască. În paralel, pe Pământ, singurătăţile sunt la fel de acute. Relaţiile sunt ca ploile de meteoriţi care schimbă relieful planetelor pe care le întâlnesc în cale. Eliptic: o familie, soţ şi soţie, relaţie uzată, el cu amantă, amanta cu amant; dramaturg preocupat de criza comunicării: conjugală, interetnică (un francez nu reuşeşte să dialogheze cu o englezoaică specializată în logopedie), profesională (cosmonauţi versus centrul de comandă).
Limbaj tare (cuvinte cu p), nuditate (ambele sexe sunt implicate), parodie (noul val minimalist este ironizat cald + apariţia Irinei Margareta Nistor ca translator) şi evadare în vis: sunt deja cuvinte-cheie, pe care le găseşti într-un dicţionar ipotetic, în dreptul aceluiaşi nume. Radu Afrim rămâne regizorul cu stil, consecvent prin modul în care dă formă imaginilor din visurile lui şi prin felul în care ştie să se plaseze în inima colaboratorilor săi.
Pentru că actorii arată că ar face orice pentru el şi sunt mobilizaţi la maximum. Echipa ca o stâncă, omogenă şi sigură în execuţie, are două vârfuri cu înălţimi ameţitoare, Ramona Dumitrean (cu erotismul ei acidulat) şi Irina Wintze (personajul ei, cu maturitatea sfâşiată, iese învingător). Sunt două actriţe pentru care merită să fii singur în acelaşi scaun chiar şi zece ore, în "acceleratul-personal" Bucureşti-Cluj-Napoca.
Radu Afrim şi-a jucat inspirat atuul fanteziei, reuşind un spectacol vizual puternic, care propulsează nefericiri şi rachete de tensiune sexuală dincolo de stratosferă.