Radu Afrim zburdă după noutăţi prin diverse arealuri culturale. Acum a găsit piesa lui David Greig. A aduce cosmonauţi pe scenă înseamnă o noutate în sine şi mai înseamnă, printre alte riscuri şi provocări asumate, apropierea de zbuciumările timpului nostru, de formele de manifestare ale ultimelor "mesaje" sau zvâcniri teatrale, aşa cum pionierii zborurilor cosmice ne-au apropiat Luna ca pe un dar ce ni se cuvenea. Gestul lui mi se pare - ca să mă menţin în atmosfera sugerată de titlu - un pas mic pentru teatru, dar un pas uriaş pentru spectator. Mai precis, pentru acapararea lui. Ni se cuvin deci şi aceste incursiuni puternic personalizate în suflul dinamicii teatrale de pe alte meridiane, ca să nu spun că în ultima vreme mai mult de acestea avem parte. Cutezător din zona iniţiatorilor redutabili, Afrim a adus pe scena Naţionalului clujean, cu ani în urmă, pe Emil Cioran însuşi, metamorfozat în personaj de teatru. Un act insolit, preluat din scenariul lui Matei Vişniec Mansardă la Paris cu vedere spre moarte din care a reţinut ce era important pentru a crea un personaj credibil, rămas în memoria spectatorilor. Acum, a răspândit pe scena goală siluetele unor cosmonauţi profilate pe un imens ecran-fereastră spre univers, fascinant în sine, invitându-ne să visăm cu ochii deschişi, împreună cu el şi cu eroii piesei, la "pendularea între pământ şi cosmos" ca mijloc de a inventaria, din perspectiva înaltului, o parte a deşertăciunilor omeneşti.
Defuncta Uniune Sovietică mai trăieşte, în piesa scrisă de David Greig, din gloria succeselor lansărilor în spaţiu, pe baza cărora autorul îşi construieşte un fragil scenariu dramatic, numai bun pentru broderii exhibiţioniste "á la Afrim", căci stilul regizorului îşi lasă amprenta de la început, de la încâlceala şi atingerea braţelor goale ale celor doi pianişti nuzi până la brâu.
Subiectul piesei combină ingenios şi nesofisticat tema multiculturalismului contemporan, prins în vârtejul unui expansionism fără limite. Cosmonauţii sunt ruşi, Oleg şi Casimir; Keith e scoţian, Eric e norvegian, iar Bernard francez. Auzim replici în engleză, în franceză şi deloc în rusă, deşi pe lângă cei doi cosmonauţi ruşi mai apare o rusoaică stabilită la Londra, Nastasia, fiica unuia dintre cosmonauţi. Uneori ai impresia că asişti la conversaţia de rutină dintre reprezentanţii unor etnii diferite, reuniţi prin hazard la o şuetă pe o terasă sau într-un aeroport. Dramaturgul însuşi, născut în Edinburgh şi crescut în Nigeria, are biografia tinerilor de azi care traversează cu uşurinţă diferite arealuri culturale în periplul lor precipitat prin lume pentru a prinde o slujbă mai bună undeva. Toate acestea par desprinse din caleidoscopul vieţii cotidiene, unde limbajul de cafenea abundă şi pigmentează strident replicile cu vulgarităţi inutile uneori, dar gustate de publicul tânăr.
Altfel spus, Afrim le face pe plac imberbilor puşi pe glume. Replicile dezbărate de convenţia pudibonderiilor răsuflate rezonează cu dezbrăcările succesive ale personajelor piesei şi cu pasaje de muzică live. Muzica umple sala Naţionalului ca altădată la Cum se numeau cei patru Beatles? a lui Stephen Poljakoff, cu Marcel Iureş în fruntea distribuţiei, fără conotaţiile amărui-tragice ale analizei sindromului generaţiei beat. Amărăciunea e prea vagă şi lumea chiar vrea să se distreze, nu să plângă, pare să ne spună regizorul, deşi toţi trecem prin încercări cumplite. E clar, asta vrea lumea de azi, asta văd de sus cei doi cosmonauţi pierduţi prin pustiul spaţiului cosmic sau existenţial.
Structura textului e alcătuită din secvenţe unite de regizor prin lungi interludii sonore, coregrafice, vizuale, susţinute de virtuali cosmonauţi jucăuşi, ipotetice păpuşi robotizate, dansatoare dezabuzate, rockeri deghizaţi în pietoni blazaţi ai văzduhului. Regizorul mărturiseşte că şi-a dorit să lucreze "aproape fiecare scenă în alt regim estetic". Ceea ce îi şi reuşeşte parţial: sare din clişeul realist al dialogului dintre Vivienne (Irina Wintze) şi Keith (Ionuţ Caras) introducând o păpuşică-robot, amplifică în manieră barocă mişcarea browniană a actorilor pe scenă, dă o tuşă suprarealistă abracadabrantului text cântat de dizeuza Sylvie (Miriam Cuibus) şi creează puseuri de un lirism aproape romantic, urmate de alunecări în naturalism strident. Spun că i-a reuşit parţial această asamblare a nuanţelor deaorece peste aria destul de extinsă a intenţiilor s-a aşezat răsfăţata faţă a divertismentului. Care poate să aibă tenul tatuat, vopsit în culorile curcubeului, cu mască sau fără, dar tot divertisment rămâne.
Textul lui David Greig se dovedeşte un suport prea şubred pentru a da dimensiunea dorită zborului frânt al Nastasiei, eroina problematică a piesei, fiica unuia dintre cei doi cosmonauţi din capsula spaţială numită ironic Harmony 114. Armonia o fi departe, în imponderabilitate, în amăgire sau cine ştie unde. Slalomul ei confuz şi nefericit printre frânturile de haos terestru adună cumva disparatele felii de viaţă oferite spre analiză critică spectatorului.
Întruchipând-o pe Nastasia, tânăra rusoaică rătăcită prin Londra în căutarea unui rol într-un lungmetraj, Ramona Dumitrean reuşeşte o performanţă scenică deosebită. Ea depăşeşte desenul schematic al personajului, pigmentându-şi partitura cu atracţioase însemne ale personalităţii sale artistice. Fluctuaţia actorilor, cu evoluţia lor impecabilă, te poartă în imponderabilitatea unui joc plin de surprize.
Ultimul mesaj... al Teatrului Naţional din Cluj este încă un semnal energizant al formulei entertainment. O formulă ceva mai scrobită decât o emisiune tv de divertisment, verificată, salvatoare de nevroze contemporane, e drept, având drept public ţintă tineretul răvăşit de angoase şi pasiuni carnale din zilele noastre. Dar din divertisment se alunecă uşor în derizoriu. De aceea, supralicitarea lui e un pas riscant. Un pas prea mare spre spectator înseamnă uneori şi un pas periculos pentru teatru.
Ultimul mesaj al cosmonautului către femeia pe care a iubit-o cândva în fosta Uniune Sovietică
de David Greig
traducerea: Laura Poantă
Distribuţia:
Nastasia: Ramona Dumitrean
Vivienne: Irina Wintze
Casimir: Ovidiu Crişan
Keith: Ionuţ Caras
Sylvia: Miriam Cuibus
Oleg: Cristian Rigman
Bernard: Cornel Răileanu
Eric: Olimpiu Blaj
Claire: Patricia Boaru
Cosmonaut: Radu Lărgeanu
Cosmonaut: Anca Hanu
Cosmonaut: Miron Maxim
Cosmonaut: Romina Merei
Cosmonaut: Adriana Băilescu
Cosmonaut: Silvia Török
Cosmonaut: Andrei Brădean
Cosmonaut: Petre Ancuţa
Cosmonaut: Emilian Mârnea
Interpret: Florina Paldău
Regia: Radu Afrim
Decorul şi costumele: Adriana Grand
Asistenţă regie:Olivia Grecea, Suzana Buliga
Video: István Szakáts
Regia tehnică: Arhidiade Mureşan
Lumini: Jenel Moldovan
Sonorizare: Marius Rusu
Proiecţii video: Vasile Crăciun
Sufleur: Ana Maria Moldovan
"It's all about being high and down at the same time...
Ca un tip care se dă cu skate'ul. Sau ceva de genul.
Sau ca în visele în care zburăm la câţiva centimetri de sol. Asta în cazul în care vă amintiţi despre astfel de vise (adrenalina e concentrată la aterizare).
Noţiunile mele despre cosmos sunt haotice. Nici în legătură cu cele pamânteşti nu pot să vă dau prea multe răspunsuri. Vă pot pune în schimb câteva întrebări despre ambele. Asta fac cu acest spectacol.
Autorul însuşi o face cu textul: convergenţe cosmice, întâlniri premeditate (de către cine?), feelinguri libere prin spaţiu, puncte de fugă distorsionate, piste false (tentaţia policierului), pasiuni carnale care se evaporă în stratosferă.
Mi-am dorit să lucrez aproape fiecare scenă în alt regim estetic.
Să exclud orice urmă de rasism al formelor.
Să risc o armonie în compoziţia căreia intră cam o sută paisprezece feluri de haos. Harmony 114.
Acesta e numele capsulei care poartă zilele şi nopţile celor doi cosmonauţi prin spaţiu. Şi ale cărei semnale ajung din ce în ce mai palid pe pamânt.
Bruiate de respiraţia fiicei unuia din cosmonauţi. Nastasia.
Nastasia doarme.Visează că zboară doar la câţiva centimetri de sol.
De fapt visează adevărul.
It's all about being high and down at the same time.
(you know what I meanJ)" (radu afrim)
David Greig
Născut la Edinburgh, în 1969, David Greig a fost crescut în Nigeria. A fondat împreună cu Graham Eatough şi Nick Powell "Suspect Culture Theatre Company" din Glasgow. Începînd din 1995 publică zece piese de teatru:
1995 - Europe;
1996 - The Architect - devenit scenariu de film în anul 2006;
1999 - Cosmonaut's Last Message to the Woman He Once Loved in the Former Soviet Union;
2002 - Outlying Islands;
2003 - San Diego;
2005 - The American Pilot; Pyrenees;
2006 - Yellow Moon: The Ballad of Leila and Lee;
2007 - Damascus;
2010 - Dunsinane.
Cosmonaut's Last Message to the Woman He Once Loved in the Former Soviet Union / Ultimul mesaj al cosmonautului către femeia pe care a iubit-o cândva în fost Uniune Sovietică a fost jucată în premieră la Studioul Ustinov, Theatre Royal din Bath, în 15 aprilie 1999, de Paines Plough.