Cu o astfel de istorie, nu va mira pe nimeni că For Emma, forever ago e un album dens în durere, regret meditativ, furie tăcută şi resemnare fragilă. Caracterul lo-fi al înregistrării nu a dăunat deloc calităţii albumului, ci, dimpotrivă, vocea aproape înăbuşită, înghiţită de instrumental, de pe unele piese se potriveşte perfect acelei persona de învins pe care şi-o asumă Justin Vernon. Pe alocuri, îţi va fi greu să înţelegi exact ce spune artistul, dar nu vor exista îndoieli cu privire la ceea ce vrea să transmită: acesta este sunetul inconfundabil al unui om frânt din punct de vedere emoţional, ajuns la marginea capacităţii sale de rezistenţă. Totuşi, un aer senin, liniştit pluteşte peste cabana în care Vernon şi chitara sa acustică îşi şoptesc, în mijlocul iernii, cele mai intime dintre angoasele pe care le trăiesc.
Cum poate ai ghicit deja din a doua jumătate a titlului, albumul se defineşte prin imagistica naturală şi acordurile acustice: aşa sună un om lăsat singur cu amintirile şi chitara sa. Un folk liniştit, pe care Vernon îl interpretează în falsetto, dozând perfect momentele accentuate şi pe cele discrete, în timp ce frazarea şi pronunţia sa fac din vocea sa un instrument pur sonic asemenea chitării sale. Corzi de chitară tremurătoare împrumută piesei Flume sound-ul propriu, straniu interiorizat, perfect potrivit comparaţiilor sale neliniştitoare. Lump Sum începe cu un cor de Vernon-i prinşi în ecouri cavernoase, care, alături de chitara năvălind ritmic, iniţiază ascultătorul în spaţiul neverosimil al piesei.
Pe The Wolves, Vernon transformă în resurse limitele impuse de spaţiul restrâns al cabanei, nuanţându-şi falsetto-ul, ciupind tonurile vocale cu efecte simple, dar devastatoare, şi îngrămădind percuţia zăngănitoare pentru a crea un final epic. Acest pasaj contrastează armonios cu intro-ul simplu al următoarei piese de pe album: Blindsided, construită de la o singură notă repetată cu obstinaţie până la un refren ezitant, care vinde perfect imaginarul specific lui Vernon "I crouch like a crow / Contrasting the snow / For the agony, I'd rather know."
Versurile lui Justin Vernon sunt bucăţile unui puzzle greu de rezolvat; deşi artistul preferă termeni concreţi, înţelesurile sunt, de cele mai multe ori, alunecoase. De exemplu, piesa Flume devine din ce în ce mai puţin lucidă: de la primele versuri "I am my mother s only one, it's enough" până la ameţitoarele "Only love is all maroon / Lapping lakes like leery loons/ Leaving rope burns-- reddish ruse." E ca şi cum Vernon ar încerca să locuiască la graniţa dintre expresia muzicală şi închiderea în propriile obsesii, dezvelindu-şi regretele, dar agăţându-se, în continuare, de ele. Exorcismul său emoţional e cu atât mai intens, cu cât rămâne doar la stadiul de încercare, de experiment.
Finalul Re: Stacks spune povestea unui om care a trecut prin iad, dar acum clipeşte mândru şi liber în faţa soarelui, cum ne spune şi ultima strofă: "This is not the sound of a new man or crispy realisation, it's the sound of the unlocking and the lift away, your love will be safe with me". La finalul piesei, îl poţi auzi pe Vernon lăsând chitara jos şi îndepărtându-se. Nu ştiu încotro se îndreaptă, dar, de dragul lui, aş vrea să cred că spre o iarnă mai blândă şi o dragoste mai puţin fragilă. Şi totuşi, fără această iarnă izolată, fără această skinny love, fără inima sa frântă, Justin Vernon nu ar mai fi scris For Emma, forever ago. Şi aş spune că a meritat din plin.