Ambele filme gravitează în jurul aproximativ aceleiaşi poveşti, dar fac asta în stiluri diferite. În Twelve Monkys, călătoria în timp lasă urme mai vizibile asupra psihicului uman, în La jetée urmele lăsate ţin mai degrabă de emoţie, care ajunge să fie completată în timp. Iar modul în care această călătorie se produce e mult mai impresionant.
Cu excepţia câtorva secunde, La jetée nici măcar nu este film, cel puţin nu un film obişnuit. Autorul însuşi îl prezintă ca un roman fotografic. Lumea "tăiată" în fotografii nu este însă altfel decât uimitoare, fără îndoială întreagă. Într-un Paris aflat în ruine (una din cele mai impresionante reprezentări ale distrugerii), după un al treilea război mondial, un bărbat este luat prizonier şi supus unor experimente ce îl duc în trecut şi în viitor, totul în căutarea unei rezolvări pentru salvarea prezentului. Dacă în trecut se îndrăgosteşte, din viitor este izgonit. În prezent rămâne doar un prizonier.
Şoaptele dintre personaje, zgomotele aparatelor, coloana sonoră, montajul, naratorul, povestea creează completul. Nimic nu pare întrerupt în La jetée. E poate cel mai interesant, impresionant şi cel mai reuşit film experimental, o mică (mă refer la durată) capodoperă.
Vizionaţi scurtmetratul lui Chris Marker, La jetée, aici.