«Ceci est l'histoire d'un homme marqué par une image d'enfance»
La jetée nu e doar un scurtmetraj. E o dorinţă. E o melodie cu şoapte înecate în întuneric. E o viaţă cu un miraj la capătul ei. Sunt timpul şi visul în aceeaşi silabă. Sunt bătăile inimii, care se aud doar pe dinăuntru. Pentru că te aruncă înăuntrul suflărilor, înăuntrul dezastrului, înăuntrul luminilor şi al amintirilor fără început. După câteva secunde nu mai ştii dacă vibraţia care îmbracă întunericul este una asumată de regizor sau una care răzbate din tine. E imaginea cu ecranul care te absoarbe în vitraliul de fotografii alb-negru. E speranţa morţii ca trup şi naşterea ca suflet.
Deasupra întunericului care adăposteşte ultimii supravieţuitori ai celui de-al Treilea Război Mondial, Chris Marker eternizează un univers al ruinelor care plâng, al cerului lipsit de formă, al catedralelor fără identitate.
Unul dintre prizonieri (Davos Hanich) poartă amintirea din copilărie a unei crime de pe platforma unui aeroport. Nu a înţeles niciodată ce s-a întâmplat. A văzut un om murind. Închide în sinea sa chipul unei femei (Hélène Chatelain), simbolul imaginilor uitate din noi, intersecţia timpurilor. Visul.
Când sunetul profund al bătăilor inimii se opreşte, înăuntrul, acel dincolo visat numai, începe să se nască sub forma unor reflexii tulburătoare prin liniştea lor. Luminile fug şi se contopesc într-un punct, într-un chip ascuns, într-o pace recunoscută. Este ea. Mirajul. Cei doi gravitează unul în jurul celuilalt. Sunt planete. Sunt lumi care nu lasă contur în urma lor. Se nasc în fiecare clipă. Nu au amintiri, deşi se recunosc de fiecare dată. Nu au planuri, deşi tind mereu unul către celălalt.
Timpul se reconstruieşte în jurul lor. Ea vorbeşte. Iar muzica continuă. Nu se aşteaptă, deşi nişte unde cereşti îi leagă şi fac posibile reîntâlnirile. Se privesc sau dispar. Nu mai contează.
Formează o eclipsă. Un corp fără densitate, unde lumina e întuneric. Sau invers. Nu mai contează.
Nu îşi fac promisiuni. Nu visează împreună. Se trăiesc unul pe celălalt. Se regăsesc şi îşi imaginează cea mai simplă fericire.
În muzeu, ei există ca singurele forme de viaţă. Sunt lumini care dansează, care întâmplător au luat forma unor oameni. Sunt copii şi bătrâni în acelaşi timp.
Dar el trebuie să călătorească în viitor. Doar că viitorul este fără ea. Dincolo de toate straturile temporale, trăiesc alţi oameni. El le cere să fie adus în amintirea din copilărie, în locul unde ea probabil îl aşteaptă.
În haosul aeroportului prezentat şi la începutul scurtmetrajului, apare el. Caută chipul care l-a condus prin atâtea lumi. În depărtare, pe platformă, se conturează o siluetă (re)cunoscută. Aleargă. Se aude muzica aeroportului. Dar totul sună ca nişte role de film sfâşiate. Ca nişte căderi exagerate. Strigăte acoperite. Aleargă. Şi când îl recunoaşte pe omul care l-a supus experimentului, a ştiut că nu este nicio cale de a evada în afara timpului.
Vizionaţi scurtmetratul lui Chris Marker, La jetée, aici.