Spectacolul E.I.O., conceput de Maria Baroncea, Eduard Gabia & Dragana Bulut, a cîştigat pe 31 octombrie 2010, Premiul "Jardin d'Europe" (Premiul European pentru Tineri Coregrafi), acordat anul acesta în cadrul festivalului iDans de la Istanbul, în valoare de 10.000 de euro - finanţare pentru o nouă producţie.
E.I.O. e un performance în care fiecare spectator plăteşte cît consideră el potrivit pentru bilet. După care i se oferă posibilitatea de a alege: fie e doar observator, fie lucrează în spectacol şi e plătit pentru munca depusă. Celor care aleg varianta din urmă li se dă un contract de semnat şi o singură indicaţie scenică: să fie cît mai practici cu putinţă. Celor care preferă să privească li se cere să fie foarte atenţi şi să-şi aleagă, la sfîrşit, "lucrătorul/ muncitorul" preferat/ cel mai practic, căruia îi vor da, drept răsplată, biletul cumpărat la intrare. În final, după o oră de exersare a practicabilităţii cu obiecte disparate şi profund inutile, la prima vedere, după un ceas de clădit şi dărîmat construcţiile improvizate, "lucrătorii" primesc, drept contravaloare a muncii depuse, suma biletelor pe care le deţin, inclusiv cel propriu.
Pe scurt, Maria Baroncea, Eduard Gabia şi Dragana Bulut au primit cea mai importantă recunoaştere artistică din viaţa lor de pînă acum pentru o creaţie în care ei, personal, nu fac, practic, nimic şi care, după o serie vastă de criterii prestabilite istoric, nu e nici pe departe un spectacol de dans. Şi, cu toate acestea, E.I.O. e cel mai inteligent şi profund demers coregrafic despre relaţia dintre muncă şi artă, despre cum funcţionează, la ce şi cui serveşte arta şi cît valoarează ea ca produs în ultima vreme - tocmai pentru că cei trei autori ai lui nu fac, practic, nimic.
Cît costă un bilet la teatru? Sau la un spectacol de dans? 10 lei, 20 de lei, 30 de lei? Dacă nu există un preţ fix, cam cît am da ca să-l vedem pe Marius Manole jucînd ori pe Eduard Gabia dansînd? Sincer, mult (dar mult!) mai puţin. Hai să zicem că cinci lei (la Istanbul, biletele variau între echivalentul a 7,5 şi 15 euro; de plătit la E.I.O. s-a plătit, adeseori, între un euro şi 2,5 euro). Asta e valoarea genuină a unui act artistic, stabilită prin regulile pieţei, de echilibru între cerere şi ofertă. Valoarea, în societatea capitalistă, înseamnă un pic altceva pentru domeniul artei decît inefabila "calitate" creativă - arta e la fel ca roşiile, dacă e bună, nu e ieftină (în limba română, ceva prost e, în acelaşi timp, ieftin), altfel întreg mecanismul nostru de funcţionare ar cădea în teritoriul perversităţii economice. Faptul că nu avem o imagine coerentă a valorii muncii artistice e la fel de dăunător ca pentru producătorii de roşii subevaluarea tomatelor (de unde am şi ajuns să importăm roşii).
Dar ce se întîmplă cînd tu, spectatorul însuşi, eşti plătit, pentru munca ta pe scenă - deci, artistică - proporţional cu ceea ai evaluat personal că valorează efortul performativ? Sentimentul pe care-l ai încetează a mai fi o simplă frustrare - precaritatea condiţiei de lucrător în artă nu e una intrinsecă, e rodul direct al propriei noastre percepţii, în calitate de public răsfăţat, din ce în ce mai inconştient de costurile de producţie a produsului artistic final tocmai pentru că o parte dintre aceste costuri sînt artificial amortizate prin subvenţii publice. Ceea ce face ca arta performativă să fie accesibilă (adică o clătinare a raportului financiar direct dintre cheltuieli şi preţul de vînzare, prin intervenţia statului) o face, în acelaşi timp, şi lipsită de valoare, afectînd statutul a ceea ce se numeşte muncă intelectuală.
Nu e un statement, o afirmaţie pur şi simplu, e o curajoasă încălcare a dihotomiei spectaculare, defininind această formă de artă drept coexistenţă în spaţiu şi timp a publicului conştient de condiţia de privitor şi a interpretului conştient de propria expunere. În E.I.O., o parte dintre spectatori sînt în acelaşi timp public şi interpreţi.
A fi practic. Există două linii semantice ale cuvîntului: una - "îndemînatic, destoinic, priceput" - priveşte abilitatea exercitării unei sarcini concrete, e calitatea intrinsecă a muncitorului erei industriale; cealaltă - "util, real, care se poate executa sau care se efectuează în mod concret, care se verifică prin practică şi se poate aplica în viaţă" - se referă la tipul de activitate desfăşurată - muncă în definiţia ei fordistă. Nu doar că practicabilitatea e din principiu exclusă dintre datele fundamentale ale muncii artistice, dar ea a încetat să fie o condiţie în general în societatea postindustrială a produselor imateriale. Practici sînt indienii, taiwanezii şi chinezii, cei care ne manufacturează telefoanele mobile, calculatoarele, frigiderele, maşinile, pantofii, hainele. Desemnînd practicul ca mod de abordare al unei activităţi fără finalitate, E.I.O. deschide o perspectivă plină de potenţial asupra "aplicabilităţii în viaţă" a experienţei artistice şi, totodată, a slăbirii înseşi a conceptului de "practibilitate" în munca de orice fel.
(Faptul că - la fel ca în coregrafiile task-based experimentate din anii '60, în creaţiile lui Yvonne Rainer şi ale artiştilor de la Judson Church, pînă la contemporanul nostru Xavier Le Roy - în E.I.O. cei activi pe scenă ajung să se supună unei performativităţi implicite nu înseamnă că spectacolul în cauză e unul task-based: practicabilitatea nu e un scop în sine, a fi practic nu e o sarcină de îndeplinit, ci o "indicaţie scenică" - care, în contextul dat, devine "specificaţie tehnică" pentru regimul executării produsului, ceea ce ajută la înţelegerea definirii muncii artistice.)
Nişte oameni "normali", veniţi să vadă... artă, încearcă să găsească cea mai "practică" utilizare a trei bucăţi de lemn, două mese şi trei scaune, a cîtorva metri de sîrmă sau sfoară, a unei măşti de sudură şi a unei crete, a unor saci, cîteva folii de plastic, o vază şi un buchet de flori, nişte baloane şi mai multe tuburi. Se pot întîmpla chiar şi accidente de muncă. La sfîrşit, alţi oameni vin şi le dau o bucată de hîrtie pe care scrie un preţ (oameni nu foarte siguri că suma înscrisă e destul pentru cît ar fi dispuşi să-i ofere celui pe care îl preferă/ l-au admirat/ îl apreciază). Se aşază la coadă şi transformă hîrtiile în bani pe ora de muncă, în conformitate cu un contract pe care l-au semnat. Punct. E.I.O. e un performance simplu, foarte simplu. Despre care, însă, e foarte greu de scris. Lucrurile simple - şi ieftine, căci acestea sînt condiţiile de producţie coregrafică în România contemporană - sînt, adeseori, extrem de complexe.
Motivaţia juriului pentru premiul atribuit Mariei Baroncea, lui Eduard Gabia şi Draganei Bulut este: "pentru modul în care prin acest performance, cu minime resurse şi multă imaginaţie, au redefinit profund conceptul de muncă, punînd sub semnul întrebării mijloacele de producţie atît în artă, cît şi în viaţa reală, crearea, distribuţia şi valoarea artei".
Anul viitor, Premiul "Jardin d\'Europe" ar trebui să se acorde în România, creaţiile nominalizate fiind prezentate în cadrul eXplore dance festival. Doar că, deocamdată, Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional (MCPN) spune că nu are bani pentru acest proiect cofinanţat din fonduri europene. Ministerul a învăţat pînă acum că dans în România se face şi fără finanţare. Doar că dansul european o fi el la fel ori chiar mai bun decît cel românesc, însă sigur nu e la fel de ieftin.
Cîştigătorii Premiului "Jardin d'Europe" au fost desemnaţi de către zece tineri critici şi jurnalişti de dans participanţi la cea de-a treia ediţie a programului "Critical Endeavour": Eylül Akinci (Turcia), Bükki Nóra (Ungaria), Iulia Popovici (România), Julie Rodeyns (Belgia), Lise Smith (Marea Britanie), Theresa Steininger (Austria), Josefine Wikström (Suedia), Maxime Fleuriot (Franţa), Martina Rösler (Austria) şi Dean Damjanovski (Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei). Acelaşi juriu a acordat trei rezidenţe artistice de cîte două săptămîni, oferite de Workshop Foundation (Budapesta), în parteneriat cu DanceWeb, Ultima Vez (Bruxelles), în parteneriat cu Workspace Bruxelles, şi Cullberg Ballet (Stockholm), artistului ecuadorian stabilit la Bruxelles Fabián Barba şi colectivului maghiar Bloom!. În competiţie au fost 11 producţii europene.