Jocul cu pseudo-graniţe - E.I.O

Prix Jardin d'Europe, singurul premiu european de dans contemporan pentru tineri coregrafi, a fost decernat în anul 2010 performance-ului E.I.O. realizat de Maria Baroncea, Dragana Bulut (Serbia) şi Eduard Gabia (co-producţie Jardin d'Europe şi 4Culture). Premiul constă în 10.000 Euro pentru realizarea unei noi producţii în anul 2011.


În fiecare an, unul dintre co-organizatorii activităţilor proiectului european Jardin d'Europe prezintă în cadrul unui festival de la 10 la 14 creaţii semnate de tineri coregrafi, creaţii selectate atât dintre spectacolele produse de reţeaua Jardin d'Europe, cât şi din contextul larg al dansului contemporan european. În 2010, premiul a fost acordat, în cadrul festivalului iDans, desfăşurat la Istanbul, spectacolului E.I.O. creat de Eduard Gabia, Maria Baroncea (România) şi Dragana Bulut (Serbia). Premiul a fost acordat de un juriu format din jurnalişti participanţi la programul Critical Endeavour. Din partea României, din acest juriu a făcut parte Iulia Popovici.

Asociaţia 4 Culture care a co-produs spectacolul câştigător şi al cărei director artistic este Andreea Căpitănescu face parte din reţeaua europeană Jardin d'Europe, ce reuneşte parteneri de prestigiu din domeniul dansului contemporan şi performance-ului, precum Bimeras Culture Foundation/TR, CCN Montpellier/FR, Cullberg Ballet/SE, Lokomotiva/MK, Southbank Centre/UK, Station/YU, Ultima Vez/BE, Workshop Foundation/HU.


Dacă nu aţi semnat vreodată un contract în contextul unui spectacol, aveţi toate şansele să o faceţi cu ajutorul artiştilor care au creat spectacolul E.I.O., asta în cazul în care doriţi să munciţi serios în cadrul spectacolului. Dacă nu vreţi şi consideraţi ca aţi muncit destul în ziua aceea şi în viaţă în general, puteţi să vă aşezaţi comod în scaune şi să îi premiaţi cu banii pe care i-aţi dat pe bilet (aveţi libertatea să alegeţi suma) pe cei care aleg varianta pe care dumneavoastră aţi refuzat-o.

Cam acesta ar fi pe scurt subiectul spectacolului E.I.O. creat de Maria Baroncea, Eduard Gabia (România) şi Dragana Bulut (Serbia). Spectacolul a câştigat marele premiu Jardin d'Europe anul acesta, la Istanbul. Evident, vă întrebaţi ce legătură are un spectacol cu un asemenea subiect cu arta coregrafică. Trecând dincolo de aspectul general al mişcării corpurilor în timp şi spaţiu, legătura este una mult mai profundă şi se înscrie în sfera problematizărilor cu privire la corpul angajat în procesul de lucru versus corpul integrat unui proces performativ.

Cei care aleg munca au la dispoziţie obiecte diverse pe care le pot asambla în contexte utile sau doar în aranjamente estetice. Depinde ce alegi: să fii muncitor, să fii performer sau să faci sinteza între aceste două tipuri de statut între care graniţa poate fi extrem de fragilă. Evident, cei care vor îi răsplăti pe aceia care au ales să muncească vor avea la dispoziţie criterii clare: îl vor premia pe cel mai muncitor, pe cel mai eficient la nivel performativ, sau vor urmări cine poate să acopere ambele sfere. Cine pe cine premiază şi cât de subiective sunt opţiunile reprezintă unul din aspectele cele mai puţin importante ale spectacolului.

Miza este, de fapt, crearea un discurs spontan, dar care se autocoerentizează, pe sistemul "mâinii invizibile" din teoria lui Adam Smith despre reglajul spontan al pieţei muncii. Ne putem duce cu gândul la teoriile marxiste despre produsul muncii, care reprezintă o extensie cosubstanţială cu natura muncitorului (capitalismul fiind "vinovat" de alienarea muncitorilor tocmai prin introducerea clivajului dintre cel care produce şi produsul muncii sale).

Meritul principal al acestui spectacol este, de fapt, modul în care şterge cu inteligenţă graniţele dintre concepte aparent bine "bătute în cuie", bine ancorate în sfera semnificantului lor. Distincţii precum cele dintre corpul civil al muncitorului şi corpul "transfigurat" al artistului, dintre utilitatea produsului rezultat dintr-un proces de producţie şi cel născut ca rezultat al unui act artistic, dintre munca în sine, fără semnificaţii dincolo de ea şi creaţiile supuse unor procese hermenutice sunt doar câteva exemple în acest sens.

În plus, cu aceeaşi naturaleţe cu care problematizează existenţa acestor graniţe menţionate, E.I.O. aruncă o lumină subtilă, dar revelatoare asupra relaţiei dintre artişti şi publicul lor. Gradul de implicare al spectatorului poate fi maxim, sau poate alege poziţia tradiţională a privitorului detaşat.

Nu trebuie să tragem concluzii precum: arta e peste tot pentru că oricine poate intra în acest tip de joc, sau de vreme ce sunt aruncate în aer criterii estetice, arta nu mai poate fi găsită nicăieri. Sau: de vreme ce nu mai există criterii pentru modul în care corpul artistului există scenic, unde poate fi găsită arta distinctă de spaţiul comun al rutinei noastre zilnice?

Trebuie să ne ferim de astfel de întrebări după ce vom fi privit sau, după caz, ne vom fi implicat în acest spectacol. Ceea ce trebuie să ne rămână este tocmai rezultatul acestui exerciţiu de a relaxa graniţele dintre concepte uneori opuse în mod artificial şi, mai ales, trebuie să fim extrem de atenţi la modul în care E.I.O. propune o regândire a rolului spectatorului, prin ştergerea graniţelor mai sus menţionate prin chiar prezenţa publicului.