Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Lourdes

În aşteptarea unei minuni - Lourdes


Film Menu, noiembrie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Titlul filmului Lourdes e un toponim. Se referă la acel loc de pelerinaj catolic care primeşte anual şase milioane de vizitatori - o bună parte din ei purtaţi într-acolo de speranţa unei însănătoşiri miraculoase. Christine (Sylvie Testud), protagonista filmului, e chiar mai sceptică decât ceilalţi pelerini; o frământă mai puţin nădejdea că tocmai ei i se va vindeca infirmitatea. Filmul Jessicăi Hausner întreţine această îndoială - faptul că titlul desemnează locul, nu personajul, e un prim indiciu în acest sens. Jessica Hausner o foloseşte pe Christine pentru a dezvălui, treptat, atmosfera din Lourdes - nu foloseşte locul de pelerinaj ca decor pentru ceea ce e numit de obicei o "poveste emoţionantă".

Unii comentatori au apreciat că Lourdes are stilul unui documentar. Nu e întru totul surprinzător: atâtea filme cu teme religioase reciclează simboluri - în lipsă de altceva -, încât, pe lângă preţiozitatea lor, frusteţea lui Lourdes poate trece drept mizanscenă invizibilă. Mai mult, filmul e presărat cu detalii veridice, pe care Jessica Hausner le-a cules în lunga perioadă de documentare dinaintea scrierii scenariului: amplasările valorifică eclectismul oraşului - Lourdes apare alternativ ca biserică, spital şi staţiune montană; programul pelerinilor e compus dintr-un amestec de proceduri şi timp pentru socializare, iar îngrijitoarele infirmilor (personal ecleziastic aparţinând Ordinului Maltez) trebuie să îndeplinească simultan funcţii de asistentă şi de organizator.

Interpretarea lui Sylvie Testud dovedeşte acelaşi efort de pregătire. Actriţa pare deprinsă cu limitările pe care i le impune rolul: cum personajul ei e o femeie care suferă de scleroză multiplă, ţintuită într-un scaun cu rotile, Sylvie Testud e nevoită să-şi controleze mişcările corpului şi să se exprime numai prin fizionomie şi prin modulaţiile vocii.

Şi totuşi, e impropriu spus că filmul Jessicăi Hausner "are stilul unui documentar". Nu poate fi integrat în acel subtip al realismului cinematografic caracterizat prin discreţia regiei - spontaneitatea încadraturilor şi a mişcărilor de cameră, lipsa iluminării artificiale (folosită de obicei pentru înfrumuseţarea subiectului); dimpotrivă, fiecare cadru din Lourdes e compus cu meticulozitate. De altfel, o asemenea mizanscenă - care ar face locul de pelerinaj să arate cât mai "pământean" - nu i-ar servi subiectului; ar fi echivalentul afirmaţiei că religia este creată de oameni - în fond, o platitudine.

Jessica Hausner însăşi neagă că filmul e asemănător unui documentar, şi îl citează ca influenţă pe Jacques Tati. Trebuie precizat că mizanscena ei nu e nici pe departe la fel de riguroasă ca aceea din Les vacances de Monsieur Hulot (1953) sau Playtime (1967), nici la fel de puţin manipulativă: Jessica Hausner foloseşte mişcări de aparat pentru a redirecţiona atenţia spectatorilor, şi trece de repetate ori de la un plan general - o încăpere întreagă - la plan mediu - un grup restrâns - ca să izoleze ce e mai important de observat.

Dar Lourdes seamănă cu filmele lui Jacques Tati printr-o anumită seninătate a tonului şi prin alegerea unor încadraturi care extrag umorul dintr-o situaţie - un haz de necaz cinematografic. De exemplu, când asistenta şi Christine stau în faţa oglinzii din baie (Christine fiind aşezată în scaunul cu rotile), cele două femei sunt filmate de la înălţimea umărului asistentei, astfel încât lui Christine i se vede în oglindă numai fruntea - e clar că nu-şi poate vedea reflexia. În alt moment, protagonista - care nu se poate roti cu scaunul - întoarce capul, zâmbitoare, să vorbească peste umăr cu o asistentă care s-a oprit în spatele său; pe toată durata conversaţiei, camera rămâne fixată asupra ei, din spatele scaunului cu rotile.

O altă asemănare dintre Lourdes şi filmele lui Tati, poate mai admirabilă decât prima, e fineţea cu care sunt recreate relaţiile interumane într-un spaţiu dat. Între anumiţi pelerini se leagă prietenii (unii invalizi nu pleacă de acasă niciunde altundeva). Unii stârnesc aversiunea celorlalţi (când Christine se vindecă, o femeie cu convingeri religioase mai puternice obiectează că ea ar fi meritat mai mult un miracol). Ceilalţi nu intră în contact cu vecinii deloc; Jessica Hausner şi directorul de imagine Martin Gschlacht îi surprind în planuri largi, izolaţi în colţurile lor, aşteptând să li se întâmple o minune; i se poate întâmpla oricui.




 Toate articolele despre Lourdes


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Irina Trocan


Alte articole

 Semne şi minuni - Lourdes, Andrei Gorzo
 Un film misterios şi evaziv ca un miracol - Lourdes, Anca Grădinariu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer