Un Caragiale neconvenţional - O noapte furtunoasă

De la Paul Zarifopol citire, Caragiale îşi privea cu umor binevoitor personajele. "Îi urăsc, mă, îi urăsc" e excepţia, nu regula. Şi cînd sînt odioşi, poltroni, libidinoşi, escroci - şi atunci par simpatici, lichele amuzante. E probabil că Zarifopol, bun prieten cu Caragiale, îşi formase părerea "la sursă". E, cum s-ar zice, credibil.  Şi chiar aşa a fost citit mai mereu Caragiale, aşa a fost, tradiţional, pus în scenă.

Dar nu întotdeauna. A existat şi Marea trăncăneală, eseul lui Mircea Iorgulescu, în care personajele lui Caragiale numai simpatice nu ieşeau - şi nu doar din nevoia de actualizare şi de critică piezişă. A existat şi filmul lui Pintilie (De ce trag clopotele, Mitică?), în care caragialienii tradiţionalişti nu îl vedeau nicicum pe Caragiale, atît de puternic era accentul pus pe mahalaua mizerabilă, pe violenţa primitivă, pe reacţia viscerală. Au fost şi în teatru destule montări în răspărul tradiţiei, de-ar fi să o amintesc doar pe a lui Mihai Măniuţiu de la Odeon. Ca şi în aceea, în montarea lui Alexandru Dabija de la Naţionalul ieşean, totul se petrece în curte. Decorul imaginat de Dragoş Buhagiar e fabulos: un şantier luminat prost de becuri chioare, schele, saci de ciment, groapa cu mortar, lemne, unelte în devălmăşie - toate au rolul lor, toate joacă. Totul e mizerabil, pînă şi gardul de uluci inegale, portiţa care stă să cadă, aerul e saturat de praf, bîrnele casei sînt albe, bătătura e noroită de cimentul amestecat cu apă. Nu e un şantier aşezat, ordonat nemţeşte; e unul bezmetic, asemenea celor care-l populează. Mahalagii care şi-au pierdut demnitatea ţăranilor din care provin - sticlele de băutură zac în roabă, mănîncă pe masa neaşternută, masa e lîngă budă şi, oricum, mare diferenţă între ele nu face nimeni -, proşti, isterici, obsedaţi sexual, răi, violenţi. Jupîn Dumitrache (Călin Chirilă) bate la Spiridon (Doru Aftanasiu) cu aplicaţie şi plăcere, Ipingescu (Florin Mircea), decrepit, comentează ca la meci, se bucură de fiecare pumn, ţine isonul, mai izbeşte şi el; Spiridon, uşor retardat, abrutizat de bătaie şi lipsuri (cam aşa îl văzuse şi Dan Micu, doar un pic mai şmecher), se masturbează consistent în budă, stimulat de amorul zguduitor, dărîmător de schele al lui Chiriac (Dumitru Năstruşnicu) cu Veta (Petronela Grigorescu) - şi la Măniuţiu partida avea loc sub bina, iar latrina legănîndu-se în focul pasiunii solitare a lui Spiridon aduce aminte de scena automobilului din Amarcord (sînt mai multe secvenţe, lecturi care pot fi citate, dar dacă aşa e ştie doar regizorul); Chiriac e un animal de prăsilă incapabil să articuleze o frază cu cap şi coadă, un imbecil bine dotat care, după amor, în timp ce Veta, zdrobită, se lasă pradă lirismului şi cîntă suav, urinează lung şi prelung de la balcon, ţintind artistic în cuva cu ciment în care se vor bălăci, în continuare, personajele; Ziţa (Haruna Condurache) e isterică (poate prea isterică, mai ales la prima apariţie) şi, în călduri, vulgară; Veta e mai cumpătată, dar cînd preaplinul dă pe-afară, devine la fel de isterică: Petronela Grigorescu alternează bine stările, trece uşor de la una la alta.

Rică Venturiano (Cosmin Maxim) e singurul care, cred, strică tabloul: spre deosebire de ceilalţi actori care nu şarjează, joacă aproape naturalist, Maxim joacă prea mult, e caricatural, e comic - pe el nu-l crezi. Celelalte personaje nu sînt deloc comice. Îşi trăiesc drama aşa cum le-o cer situaţia şi poziţia socială, atît cît le-o permit educaţia şi naturelul. La urma urmei, de ce ar fi o mahalagioaică înamorată şi părăsită  un model de demnitate şi reţinere? De ce o ţaţă pe care o altoieşte din cînd în cînd ex-ul s-ar purta ca o doamnă? Nu sînt mai credibile isteria şi pusul poalelor în cap? De ce ar fi un mahalagiu prost, primitiv, violent şi libidinos - bonom, un bunicuţ cu doar trecătoare accese de furie? Nu e mai credibil aşa cum îl vede Dabija? Eu cred că da. Nu spectacolul e vulgar (cum era, din păcate, cel făcut de Gelu Colceag), personajele sînt vulgare, reprezintă o lume sinistră în care cel mai mult contează ambiţia, (dez)onoarea de familist redusă la sex, adevăratul mobil a tot ce se întîmplă în piesă. Cred că viziunea lui Dabija e legitimă, e o lectură posibilă a textului. Iar construcţia spectacolului, scenografia sînt coerente cu această lectură (poate, totuşi, unele detalii, ca gestul elocvent al lui Dumitrache, cu mîna între picioare, care acompaniază "onoarea de familist" puteau lipsi: repetate fiind, devin tautologice). E, în spectacolul lui Dabija, un ceva adevărat - de la lectură şi joc pînă la decor şi costume. Un adevăr care, desigur, poate plăcea sau nu. Care poate că nu e chiar Caragiale - deşi tot ce face Dabija e să expliciteze ceea ce în text era doar sugerat. Eu, de exemplu, recunoscînd spectacolului calităţile şi îndreptăţirea, n-am fost încîntat. Mi-e mai simpatic celălalt Caragiale, cel mai puţin înverşunat, cel al lui Zarifopol. Dar n-am cum să nu-i recunosc şi acestuia, cumva mai nou, drept de cetate. Una peste alta, un spectacol, care trebuie văzut şi care poate lansa o discuţie necesară asupra înţelegerii lui Caragiale.
 
O noapte furtunoasă, de I.L. Caragiale
Teatrul Naţional "Vasile Alecsandri" Iaşi
Regia: Alexandru Dabija,
Scenografia: Dragoş Buhagiar.
Cu: Petronela Grigorescu (Veta), Haruna Condurache (Ziţa), Călin Chirilă (JUpîn Dumitrache), Forin Mircea (Nae Ipingescu), Dumitru Năstruşnicu (Chiriac), Cosmin Maxim (Rică Venturiano), Doru Aftanasiu (Spiridon).