Profil. Poveste. Personaj: Oana Pellea

Astăzi, cred că doar mama îşi mai aminteşte cât de timid obişnuiam să fiu. De fapt nu, "nu obişnuiam", ăsta era felul meu. Eu, unul, m-aş fi descotorosit bucuros de obrajii roşii, nodul în gât şi freamătul în stomac care acompaniau fiecare situaţie nouă sau întâlnire importantă. Pe undeva, mulţi ani după, cred că am ales să fac o meserie cu un grad oarecare de vizibilitate publică, tocmai pentru a exorciza demonii emotivităţii şi timidităţii, care, credeţi-mă, nu m-au părăsit nici azi, ci doar dormitează în nişte borţi ale eului meu.
 
În dimineaţa interviului cu Oana Pellea, cumva, ambii demoni au scăpat liberi. Colegii de breaslă vor înţelege, cu siguranţă, senzaţia de a nu fi nici pe departe suficient de pregătit pentru un subiect, interlocutor, personaj, pe care ţi-l doreşti mult şi de la care vrei să obţii clipe de graţie. Eu nu văzusem toate filmele Oanei Pellea, de spectacole nici nu mai vorbesc, iar cu doping-ul de casete din arhiva TVR făcut înainte nu mă simţeam deloc mai confortabil. Da, mi-era frică. Să nu greşesc, să nu fac gafe, să n-o amuz gratuit sau, mai rău, s-o irit, să nu calc în străchini sau, fatalitate, să dau buzna în cine ştie ce poveste sensibilă, delicată sau dureroasă. Dacă eram roşu la faţă, bâlbâit şi păream cumva sălbatic, iată motivele.
 
Oana Pellea are un fel anume de a-ţi arăta că te ascultă. În momentele mele de tăcere sau de căutare a unui cuvânt, îşi întinde gâtul înspre mine, gest însoţit de o lărgire a ochilor în care citesc interogaţie şi dorinţa de a continua. "E frumoasă întrebarea, nu mi s-a mai pus până acum" e un prim succes, care îmi dă un dram de încredere. Dacă aş avea un al treilea ochi şi i-aş da voie să zburde liber, el ar urmări felul cum mîinile ei conturează forme în aer şi joacă, ele însele, un spectacol mut şi captivant. O face una dintre camerele colegilor mei, într-un du-te vino neobosit între degetele lungi, cinstite şi ochii apăraţi de o platoşă de gene dese şi o dâră de fard de culoarea prunei.
 
Oare de ce mi-a fost frică de interviul cu Oana Pellea? Poate pentru că nu aş putea da niciodată senzaţia unei naturaleţi atât de dezarmante. Pentru că mi-ar fi infinit de greu să răspund cu graţie, plăcere şi substanţă unor întrebări care pot fi lipsite de panaşul originalităţii. Pentru că nu aş avea libertatea de trece de la râs la meditaţie şi de la reflecţie lucidă şi obiectivă la visare, amintire sau înfiripare de lacrimă. Pentru că nu aş simţi, încă, relaxarea dată de întâlnirea cu ochiul frust şi necruţător al reflectoarelor, cu privirea hămesită a spectatorului, cu pofta de a judeca a celui de pe margine, cu imboldul de a arunca piatra, de a califica, de a tăia în carne vie sau de a ridica în slăvi al celui care intră în sala de cinema sau de teatru.
 
Oana Pellea îmi pare un om ieşit dintr-o mare în care înoată laolaltă ovaţii şi critici, speculaţii şi răutăţi, amintiri magnifice şi episoade de beznă, ocazii remarcabile şi paşi ezitanţi, titani şi pigmei, zâmbete şi scrâşnet de dinţi, pete de lumină şi nămol rece, mlăştinos. Urmele acestei mări au distilat o fiinţă curată, împăcată, frumoasă şi, repet, liberă. O actriţă călită la şcoala celor mai solicitante şi antagonice roluri ale repertoriului. O femeie pusă la încercare de întîlniri colosale şi modele umane cât Everestul. Un om al umbrelor colorate din care răzbat sclipiri de dimineţi de vară.
 
Am avut emoţii şi da, mi-a fost un pic frică la interviul cu Oana Pellea, lucru pe care cred că l-a ştiut de la bun început. M-am temut să nu pot obţine clipele de graţie. Nu îmi dădeam seama că ea însăşi e una dintre ele.

TVR Cultural, Vineri, 17 decembrie 2010, 21:30
[email protected]