Viaţa la Salonic - un dialog cinefil: Festivalul de film de la Salonic, 2010

Dana Enulescu: Când am plecat de la Roma la Salonic, toată lumea mă întreba: "Unde te duci?! Dă-l încolo de festival, e o ţară în criză, sunt manifestaţii de protest, grecii sunt în revoltă, poate fi periculos...". Eu nu ştiu cum o fi la Atena, sau în restul Greciei, dar la Salonic n-am văzut nici urmă de criză economică. Mi s-a părut mai fain decât în Italia... Tu ce zici?

Anca Grădinariu: Salonicul în criză? Cică da, dar e greu de crezut sau mai degrabă de văzut: mie mi s-a părut neschimbat în isteria lui petrecăreţ-consumistă... Ozeriile şi tavernele continuă să fie arhipline, ba chiar s-au deschis şi altele, alături de un mega-magazin pe 5 nivele în centru. Am primit asigurări că sunt ultimele zvâcniri ale unei găini decapitate... şi că această prosperitate e întreţinută doar de cărţile de credit. Grecii se plâng că e "groaznic", că sunt forţaţi să-şi schimbe stilul de viaţă, că dispare cultura "going out"-ului şi că bătrânii lor trebuie să trăiască cu umila sumă de 400-500 de euro pe lună. Mai toţi au o fixaţie cu factura de electricitate (chit că la ei curentul electric e cam de trei ori mai ieftin ca la noi). De costul căldurii nu se plâng, slavă domnului, iarna e scurtă şi rareori temperatura scade sub 0 (deşi cum termometrul arată mai puţin de 20 de grade se încotoşmănează în paltoanele lor posh, lungi şi negre).
În perioada asta, Salonicul e mai haotic şi mai balcanic decât oricând. Piaţa Aristoteles, cea mai mare şi mai veche a oraşului, prinde aspectul unui iarmaroc ceva mai lucios: terase încălzite supra-aglomerate (preţuri neschimbate, un pahar de vin 4-5 euro, o cafea 3-4), rumoare asurzitoare, câini vagabonzi gigantici care îşi dispută cu ferocitate spaţiile verzi, vânzatori africani de nimicuri chinezeşti şi kitsch-uri sărbătoreşti, ambulanţi cu popcorn, vată de sticlă, iesle de Crăciun şi un brad pompos, inaugurat, la 22 de grade, de o trupă rock isterică. Peste toate, mirosul tradiţional de cocă, de vanilie, de scorţişoară şi de revoltă... Cumva, în toată îngrămădeala asta, reuşesc să se strecoare poliţişti (tineri, gelaţi, sexy) aduşi să-i supravegheze pe studenţii ce demonstrează şi strigă sloganuri neinteligibile peste muzica Sex Pistols şi Iggy Pop (revoluţionarii au întotdeauna gusturi muzicale impecabile)...

D.E.: Da, aşa este: un oraş petrecăreţ. Nu-l cunoşteam, nu cunoşteam festivalul. Într-o zi, la invitaţia organizatorilor, am făcut turul oraşului pe jos, "Walking City Tour", care de fapt a fost un "Running City Tour", pentru că ghidul nostru, Konstantinos, se grăbea foarte tare, nu ştiu de ce, şi m-am mirat văzând că toată lumea cumpăra lucruri în prostie, magazinele erau full, piaţa la fel, părea Stadionul Olimpic de la Roma la derby-ul AS Roma-Lazio, toţi mâncau îngheţată, că era cald, şi beau litri de cafea, mocaccino, frappuccino... Prea cald pentru un oraş plin de brazi de Crăciun... Vorba jurnalistului rus cu care m-am împrietenit: "I'm from Siberia, this is spring for me"... Deci nu pot să spun că am văzut semne evidente de criză economică în oraş. Poate în cadrul festivalului? Tu ce zici, că eu am fost "new guest"...?

A.G.: Da, în interiorul festivalului, semnele de criză sunt, poate, mai evidente. Data a fost schimbată din noiembrie în decembrie, în urma scandalului din 2009, când regizorii greci au boicotat festivalul pe motiv că bugetul acordat filmelor naţionale e la un sfert din bugetul TIFF-ului (situat pe undeva la fabuloasa sumă de 15 milioane de euro!)
Scandaluri de corupţie şi evaziune au urmat, inclusiv demisia fostului director şi înlocuirea lui cu veteranul Dimitri Eipides, preşedintele festivalului de documentare din primăvară. Foarte puţini oameni cu badge-uri, iar prin sala de presă bătea vântul, semn că acreditările au fost reduse la minimum. Mai puţine prezenţe româneşti printre invitaţi - ne-am întâlnit cu Alex Baciu, în juriu la Balcan Fund, şi cu Marian Crişan - însă nu şi în selecţie: două filme în competiţie şi multe altele în secţiunile periferice (Eu când vreau să fluier, fluier, Aurora, Colivia, Oxigen, Muzica în sânge, Derby). Morgen şi Periferic au ajuns, finalmente, să-şi împartă trofeele, făcând din festival o afacere naţională şi consolidând hegemonia balcanică a cinema-ului românesc. Am plecat înainte să pot vedea Periferic - sper să-l recuperez pe ecranele româneşti curând. Morgen-ul are un şarm discret, învăluitor - îmi plac mult nuanţele şi delicateţea şi gentileţea observaţiei, umanitatea cu care e înfăşurată această satiră politică.

D.E.: Da, la Salonic s-a demonstrat încă o dată că, cinematografic vorbind, "Romania rules". Periferic, de Bogdan George Apetri, a câştigat premiul pentru cel mai bun film, Golden Alexander, premiul pentru cea mai bună actriţă, Ana Ularu, şi premiul Asociaţiei criticilor de film din Grecia. În timp ce Morgen, pe care eu l-am văzut la IIFF, la Iaşi, festival la care tu eşti director artistic, a câştigat premiul pentru cea mai bună regie, Marian Crişan, premiul pentru cel mai bun actor, ex aequo Andràs Hathàzi şi Yilmaz Yalcin, şi premiul FIPRESCI. Din păcate nici eu nu am văzut Periferic, a rulat a doua zi după plecarea mea, sper să-l pot recupera... unde? Poate la TIFF, la Cluj, la următoarea ediţie. La Salonic am stat numai cinci zile, am văzut multe filme, dar, ca de obicei la mine (a devenit o tradiţie...) am ratat aproape toate filmele premiate. Nu am fler la alegerea filmelor, mă "rătăcesc" prin program...
Din fericire văzusem la Veneţia filmul grecesc Attenberg de Athina Rachel Tsangari, Premiul Special al Juriului, Silver Alexander, foarte bun, despre care am scris în cronicile mele veneţiene, şi Cirkus Columbia de Danis Tanović, premiul publicului în secţiunea Balkan Survey. Am mai văzut filmul polonez Erratum de Marek Lechki, premiul pentru cel mai bun scenariu; mi-a plăcut filmul, dar nu avea cel mai bun scenariu... avea alte calităţi. Sau poate nu am reuşit eu să apreciez scenariul, din cauza publicului din jurul meu. Despre greci în sala de cinema aş avea multe de spus: vorbesc mult, vorbesc la telefon, vorbesc... Mai rău ca italienii, mai rău ca napolitanii...
Despre retrospectiva Susanne Bier ce zici? Le-am văzut cam pe toate... Melodrame de calitate, cu o excepţie, Det bli'r i familien / Family Matters, din 1993, o "dudă" absolută pe care am servit-o împreună...

A.G.: Am început şi am sfârşit cu un film foarte prost. La început a fost Jo for Jonathan, o tentativă ternă şi stângace de realism social canadian - unde singura revelaţie a fost cât de proastă e franceza din Quebec. La sfârşit, atrocele Det bli'r i familien / Family Matters al lui Susanne Bier, un film de început atât de abisal de debil, încât dacă l-aş fi văzut la vremea aia, nu i-aş fi dat nicio şansă regizoarei. Şi totuşi, a ajuns să fie nominalizată la Oscar cu răvăşitoarea melodramă Efter brylluppet / After the Wedding... Evoluţia e, deci, posibilă...
Am vrut să mai strecor un film până la avion şi a trebuit să înghiţim pe nemestecate calamarul umplut cu brânză dintr-o pitorească ozerie din piaţa de peşte şi să sărim peste a doua carafă de retsina şi peste desert, întotdeauna oferit din partea casei. Morală: să nu dai niciodată o masă bună pe un film despre care n-ai nicio garanţie că merită văzut. Nu cred că Salonicul face bine încăpăţânându-se să arate retrospective complete... În cazul lui Bier, n-ar fi stricat o selecţie care să lase pe dinafară eşecurile ruşinoase.

D.E.: De acord! Dar despre selecţie, în general, ce părere ai? 170 de filme... Mie mi s-a părut bună; filme de calitate, pentru un public cinefil semi-sofisticat, presărată, pe alocuri, cu filme independente, filme de autor.

A.G.: În afara unor mici accidente, selecţia a fost de-a dreptul senzaţională pentru că a strâns cam tot ce-a avut anul 2010 mai remarcabil, de la pelicule cu şanse la Oscar, la world cinema şi hit-uri indie adulate de critică (Winter's Bone, Tiny Furniture, Meek's Cutoff, etc)
A ajutat şi faptul că numărul filmelor a fost redus la 170 - oferta n-a mai părut copleşitoare, ci digerabilă. În ciuda multor tributuri şi best of-uri, Salonicul îşi păstrează identitatea şi ambiţia de a promova filmul balcanic. Secţiunea Balkan Survey e mai întotdeauna entuziasmantă. Anul ăsta mi-a părut rău că n-am văzut Tilva Roš / Muntele Roşu al debutanului sârb Nikola Ležaić pe care l-am întâlnit la sesiunea Just Talk (în barul opulentului hotelul Elektra, vin şi brânzeturi de soi plus cozerie cu regizorii) şi care spunea că highlight-ul vieţii sale a fost momentul în care a primit din mâna lui Cristi Puiu, autorul filmului său preferat, Moartea domnului Lăzărescu, premiul pentru cel mai bun film la Sarajevo. Am văzut, în schimb, Cirkus Columbia - un comeback onorabil al oscarizatului Danis Tanović, cu inconturnabilul Miki Manojlović în rolul unui expatriat aparent cinic care se reîntoarce după 20 de ani din Germania în Iugoslavia, doar ca să asiste la dezintegrarea ţării. De un tragicomic ce aminteşte mult de Kusturica cel de odinoară şi foarte clasic, aproape demodat, în formă, Cirkus Columbia e, totuşi, amuzant, tandru şi vital.

D.E.: Am mai văzut împreună un film italian care mie mi-a plăcut mult, ţie mai puţin: Le quattro volte de Michelangelo Frammartino. Eu zic că e vorba despre o privire poetică asupra unei realităţi în afara timpului şi parcă în afara spaţiului. Ce ai cu bieţii italieni? Fac aşa de multe filme proaste, că ăsta e o capodoperă, nu alta!...

A.G.: Hahaha... Ai dreptate... Prima jumătate mi s-a părut extraordinară, a doua dezamăgitoare şi forţată, ca pentru o teză Discovery, banală până la urmă; natura are cicluri: unul moare, altul se naşte, totul se transformă etc... Însă primele două episoade (cu bătrânul şi căpriţa) sunt foarte bune în sine şi nu în ansamblu - mi s-a părut că, dincolo de ele, totul se dezumflă, e superfluu...

D.E.: Hai să comentăm puţin şi retrospectiva integrală dedicată la Salonic faimosului regizor tailandez Apichatpong Veerasethakul, ultimul Palme d'Or la Cannes 2010. Eu nu sunt fan Apichatpong... Nu-l înţeleg, dar sigur este vina mea... Sau poate nu e nimic de înţeles acolo, poate nu reuşesc eu să "intru" în poezia (?) imaginilor...

A.G.: Palme d'Or... Hmm. Mi s-a părut genial că, în loja presei, toţi de pe rândul meu au dormit buştean la Loong Boonmee raleuk chat / Unchiul Boonmee care îşi aminteşte alte vieţi. S-au trezit doar ca să aplaude, frenetic, la sfârşit. Deh, nu puteau arunca cu pietre în templul veneratului Apichatpong...
Au ieşit din cinema cu o expresie intimidată pe faţă şi s-au dispersat repede, intimidaţi şi temători să nu fie întrebaţi cum li s-a părut şi să se facă de râs...
Înţeleg că filmul sfidează convenţiile narative şi rezistă interpretărilor şi că e inclasabil însă, până la urmă, ce pune în loc? Nu e, oare, doar căznit aiuritor şi leneş?
Cineastul a spus în introducerea filmului să nu căutăm înţelesuri ci să ne lăsăm purtaţi de imagini... Însă imaginile nu sunt nici pe departe fascinante sau obsedante... Sorry, dar Călăuza it ain't... O peliculă numai pentru fanaticii arthouse...
Aş fi putut petrece două ore cu mult mai mare folos... Aş fi putut veni cu tine la filmul ălă turcesc, Majority, de Seren Yuce, despre care ai vorbit ore în şir şi care te-a obsedat zile întregi...

D.E.: Zi-mi un film care ţi-a plăcut mult ţie şi care te-a obsedat zile întregi!

A.G.: O mostră de cinema non-narativ, îmbibat de atmosferă şi care, realmente, te contaminează de te bagă-n boli e capodopera Szürkület / Crepuscul a lui Gÿorgy Fehér din 1990. E un film copleşitor, de care te saturi foarte foarte greu, despre metafizica răului. M-a îngrozit până-n prăsele...
Experienţa vizionării lui e comparată, în catalog, cu ascultarea unui cântec de balenă... Într-adevăr filmul e hipnotic şi lucrează subliminal, începând de la coloana sonoră cu zgomot alb, continuând cu stilizatul alb-negru ca de gravură şi terminând cu mişcările de cameră à la Welles. Povestea "criminală" e doar o simplă canava pe care se aşează secvenţele variate: Szürkület aduce mai mult a descindere în teritoriile cele mai obscure ale sufletului uman. E mai mult decât un film, e o viziune. Pur şi simplu, e greu de descris, în câteva cuvinte, efectul pe care ţi-l lasă... Tu l-ai comparat cu Twin Peaks apărut tot în '90...

D.E.: Da, "Cine a ucis-o pe Laura Palmer?"... Cine a ucis fetiţa din Twilight? Crepusculul lui Fehér e marea surpriză cinefilă de la Salonic. Sumbru, ireal, puternic, de neuitat. Un film care, între lumină şi întuneric, alege penumbra.
Un alt film de neratat, după părerea mea, e filmul de deschidere de la Salonic, 127 Hours de Danny Boyle, cu un James Franco în stare de graţie.

A.G.: O să se tot scrie despre surprinzătoarea peliculă a lui Danny Boyle despre (mis)aventura americanului care, captiv în urma unui accident, a fost forţat să-şi taie o mână ca să supravieţuiască... Surprinzătoare, pentru că nu e deloc ce te-ai fi aşteptat să fie - un film deprimant despre o experienţă sinistră. E, în fapt, cel mai feelgood movie de la... Slumdog Millionaire încoace. Un trip total, claustrofob, intimist, dar şi senzorial, halucinant, optimist, exaltant, cu un tur de forţă actoricesc pentru James Franco.

D.E.: Un alt film văzut împreună este How I Ended This Summer, al rusului Alexei Popogrebski, pe care eu îl ratasem la Cluj, la TIFF. L-am ratat de fapt şi la Salonic, că era tîrziu, eram obosită şi am adormit, shame on me...

A.G.: Sau "cum mi-am încheiat seara", pentru că filmul a fost programat de la 23:00 într-o sală de greci gălăgioşi care, dacă nu vorbeau între ei, vorbeau la telefon. Ciudat e că au ieşit prea puţin... la filmul rusesc pe care l-am pierdut la Berlin şi care n-are nimic multiplexic în el: dimpotrivă, e o dramă solicitantă, în două personaje, o mostră de virtuozitate regizorală, scenaristică şi actoricească. Mi-a amintit de Solyaris minus metafizica (nava spaţială e înlocuită cu o staţie polară). E un studiu încordat despre însingurare, paranoia, suspiciune, alienare, un thriller unde nu poţi anticipa ce se întâmplă next, un anti-buddy movie unde nu înnebuneşte cine te-ai fi aşteptat s-o facă.

D.E.: N-am adormit în schimb, dar deloc, la filmul australian Animal Kingdom, de David Michôd, pe care îl văzusem şi la Roma, dar pe care l-am revăzut la Salonic, că m-a dat peste cap, m-am îndrăgostit, cinefil vorbind, de unul dintre actori, Ben Mendelsohn, şi este, cred, unul dintre cele mai bune filme ale anului 2010.

A.G.: Probabil cel mai bun film de gangsteri al ultimilor ani şi unul dintre cele mai uluitoare debuturi pe care le-am văzut recent. La umbra palmierilor australieni se aşterne o poveste sumbră, darvinistă, cu o colecţie antologică de bestii umane. Nu e o peliculă pentru cei care mai au încă speranţă în viitorul umanităţii... Aşa cum titlul sugerează, David Michôd descrie, cu o energie scorsesiană şi un timing implacabil, un ţinut al animalelor de pradă fără scrupule, unde cel mai puternic supravieţuieşte şi cel mai pur e corupt. În acelaşi timp, e şi o bucată de cinema de devorat: teribil de captivantă şi distinctivă...

D.E.: M-am mai îndrăgostit, tot la Salonic, de un film sud-coreean, Shi / Poetry. Ţi-a plăcut la fel de mult?

A.G.: L-am adorat şi cred că ar fi meritat mai mult decât premiul pentru cel mai bun scenariu la Cannes. E delicat, poetic, elegiac şi, în acelaşi timp, devastator de crud. Sunt atâtea personaje care gravitează în jurul personajului principal, o bunică delicată ce caută poezia într-o existenţă dezolantă unde trebuie să se confrunte cu Alzheimer-ul şi cu violul savârşit de nepotul ei, dar fiecare dintre ele are pregnanţă şi umanitate.

D.E.: În concluzie, pentru mine a fost o experienţă pozitivă. Mi-a plăcut "structura" festivalului, mi-au plăcut filmele, mi-au plăcut sălile: Olympion-ul din centru, dar şi cele din Port: Pavlos Zannas, Tonia Marketaki, Frida Liappa, Stavros Tornes, John Cassavetes. Am o singură problemă: îl cunosc numai pe Cassavetes... De ce sălile astea nu se numesc Irene Papas sau Melina Mercouri?... Şi mai am o problemă, cu limba, deci şi cu subtitrările... La filmul scoţian Donkeys nu am înţeles mai nimic, parcă ar fi fost vorbit în arabă... Şi nimeni nu mi-a explicat, până la urmă, ce înseamnă "Kinematografikòn paragogòn"... Mai mergem la Salonic la anul? Tot împreună, că mi-a plăcut mult?

A.G.: N-aş putea rata Salonicul. Când filmele te deprimă prea mult, faci o plimbare pe faleză şi admiri Olimpul în zare, te înfăşori în verva oraşului sau sfârşeşti prin a cânta la unison cu grecii într-o tavernă, cu toate că nu ştii versurile. Filme bune şi la dolce vita balcanică... Ce-ţi poţi dori mai mult?