O celebrare cinematografică, oficiată de publicul protagonist - Festivalul Internaţional de Film de la Salonic, 2010

Pentru prima dată în lunga sa istorie, Thessaloniki International Film Festival s-a desfăşurat în decembrie, şi nu în noiembrie, pentru a marca "renaşterea" acestui eveniment cinematografic, după un scandal de corupţie care a "pătat" ediţia din 2009.

Pentru mine, acest alt TIFF a fost o experienţă exaltantă. Este cel mai important fenomen cultural din Salonic şi unul dintre cele mai apreciate festivaluri pentru autori independenţi. Ediţia din 2010 a reprezentat şi un mare succes de public (sălile erau arhipline).

Noul director, Dimitri Eipides, care s-a definit "loial faţă de cinefili", a selecţionat 170 de pelicule, multe priemiate la cele mai importante festivaluri de film din lume, a organizat conferinţe, masterclasses (cel ţinut de Apichatpong Veerasethakul a fost highlight-ul festivalului), dezbateri, la care au participat actori şi regizori importanţi, într-o atmosferă plină de ferment cultural şi de interacţiune intelectuală între toţi oaspeţii.

O demonstraţie a faptului că, într-un moment de gravă criză economică, o ţară poate investi în cultură, pentru a promova valorile vieţii.
 
International Competition
 
Primul film pe care l-am văzut la Salonic a fost Le quattro volte, de Michelangelo Frammartino, cineast italian independent, aproape necunoscut în Peninsulă. Născut la Milano în 1968, a studiat arhitectură. În anii studenţiei s-a născut pasiunea sa pentru "relaţiile dintre spaţiile concrete".

Le quattro volte, prezentat la Cannes în 2010 în secţiunea Quinzaine des Réalisateurs, văzut şi la Locarno, a rămas fără distribuţie în Italia şi asta spune tot despre politica culturală din Peninsulă în această perioadă de criză, în care fondurile statale dedicate industriei cinematografice au fost reduse cu 80%, lucru care a provocat revolta cineaştilor italieni împotriva guvernului "bunga-bunga" al lui Berlusconi şi o grevă generală a culturii (fără precedent) pe 22 noiembrie 2010, cînd toate teatrele, cinematografele, sălile de concert şi... circurile din Italia au rămas închise timp de 24 de ore: un black out apăsător.

Filmul-documentar al lui Frammartino este splendid; un cioban bătrîn şi bolnav îşi duce caprele la păscut în munţii din Calabria. Singurul "medicament" împotriva bolii este o linguriţă de praf adunat de pe podeaua bisericii şi dizolvat seara într-un pahar cu apă. O căpriţă de culoarea laptelui se naşte şi cu greu îşi mişcă primii paşi în viaţă. Pe potecile satului ţăranii organizează o reprezentaţie sacră a Patimilor lui Hristos. Timpul nu trece, ci se acumulează pe ecran în straturi compacte.

După şapte ani de la primul lui film, Il Dono, Michelangelo Frammartino, născut în nordul Italiei, ne propune din nou chipul antic, nealterat, al celei mai fascinante regiuni din sudul Peninsulei, Calabria, de o frumuseţe imaculată care îţi taie respiraţia. Fără retorică, pentru a salva o tradiţie şi un model de viaţă care riscă să dispară. Estetica neviciată a Naturii, observată cu sensibilitate şi respect pentru "misterul" cotidian al vieţii. O lume arhaică în care modernitatea încă nu a pătruns, în care mai există timp pentru a privi şi a "citi" stelele şi desenele norilor; cînd o greutate îţi apasă sufletul, cînd te simţi nefericit, insultat, cînd ceva nu ţi-a ieşit, cînd începe să plouă, cînd furtuna te izbeşte în faţă, poţi ieşi la aer, singur, numai cerul înstelat deasupra capului, şi sufletul tău îşi va găsi pacea. Documentarul lui Frammartino a cîştigat la Cannes premiul Europa Cinema Label, cu următoarea motivaţie: "Fără a fi didactic sau sentimental, filmul îşi asumă riscul de a deveni o operă artistică într-un moment în care cinematografia originală este ameninţată".

O viziune vitală asupra unui colţ necunoscut al peisajului italian, o interpretare lirică a ciclurilor vieţii şi ale naturii. Pitagora spunea că fiecare om trăieşte patru vieţi: una minerală, una vegetală, una animală şi una raţională. Cele patru cicluri ale vieţii sînt reprezentate în film în patru episoade: moartea bătrînului cioban, naşterea căpriţei, tăierea unui copac şi transformarea copacului în cărbune. O operă emoţionantă care este şi un omagiu adus celui mai mare documentarist italian, Vittorio De Seta. Sîntem de acord cu jurnalistul italian care a scris că "Pentru Frammartino, Caulonia, în Calabria, este ca Monument Valley pentru John Ford": un loc lipsit de impurităţi, în care omul se eclipsează în interiorul peisajului, devenind stîncă şi plantă, pentru a ieşi apoi din viaţă aşa cum se iese din cadrul cinematografic al acestui film fără dialoguri, în care în centrul obiectivului rămîne numai ancestrala tăcere zgomotoasă a Naturii. Pentru că ţărîna la ţărînă se întoarce.
 
Tot în competiţie, şi tot ignorat de Juriu, am adorat Animal Kingdom de David Michôd, un extraordinar "gangster movie" australian pe care The New York Times l-a definit "răspunsul australian la filmele lui Martin Scorsese". A cîştigat premiul pentru cel mai bun film la Sundance Festival 2010, a fost prezentat cu mare succes de public şi de critică şi la Festivalul de la Roma. Este considerat cel mai bun debut cinematografic al anului.

O familie de mafioţi se mişcă cu violenţă prin lumea interlopă de la Melbourne, unde sînt în creştere tensiunile dintre criminalitatea organizată şi poliţia coruptă. Totul este perfect: scenariul, actorii, regia sigură a acestui tînăr debutant genial. Poliţistul interpretat de Guy Pearce este memorabil, iar gangsterul interpretat de Ben Mendelsohn este, pentru mine, personajul cinematografic al anului; un actor pe care îl văzusem numai în Australia lui Baz Luhrmann şi în The New World de Terrence Malick, dar care a trecut pe lista actorilor mei preferaţi. Am intenţia să recuperez celelalte filme (Prime Mover, Beautiful Kate, Metal Skin, The Year My Voice Broke) şi seriale (Love My Way, Tangle) în care a jucat, îi voi urmări cariera.

David Michôd, născut la Sydney dar fascinat de agresivitatea lumii criminale din Melbourne, a lucrat la scenariu timp de nouă ani; a spus că a încercat să înţeleagă de ce Melbourne are o capacitate deosebită de a transforma asasinii în celebrităţi absolute la nivel naţional. "Am cunoscut criminali care, după un articol de cronică neagră, au devenit staruri de reality show, lucru care nu se întîmplă la Sydney". Regizorul australian filmează Melbourne într-un mod eficace, dar foarte puţin cinematografic; un oraş monstruos, o enormă metropolă în care domneşte haosul. O lume obscură, oribilă şi periculoasă, care devine, prin forţa imaginilor, poetică. Tensiunea, intimă şi lucidă, umple fiecare cadru construit cu un echilibru perfect între excesele de violenţă, fizică şi psihologică, şi momentele emoţionante. Film intransigent, ambiţios, experienţă cinematografică pasionantă.
 
Foarte bun şi filmul polonez Erratum, de Marek Lechki, cu un actor remarcabil: Tomasz Kot. Despre cum, uneori, o greşeală, o tragedie, pot deveni moment al adevărului şi oportunitate pentru a înţelege cine sîntem, cum sîntem şi cum ne putem schimba viaţa. Film dureros, dar plin de speranţă, pentru că nu e niciodată prea tîrziu ca să ne întoarcem acasă, să ne regăsim părinţii uitaţi, prietenii din copilărie şi originile pierdute. Ca să renaştem într-o nouă viaţă, mai bună, autentică.
 
Littlerock, al americanului Mike Ott, este un film despre lipsa de comunicare atunci cînd confundăm aparenţa cu realitatea. Doi fraţi japonezi, adolescenţi problematici, un băiat şi o fată, îşi descoperă identitatea într-un insignifiant orăşel american, Littlerock, California. Un loc în care nu se întîmplă nimic, dar în care cei doi învaţă să trăiască în unicul mod posibil: făcîndu-şi noi prieteni, ascultînd muzică, îndrăgostindu-se fără speranţă. Un loc necunoscut, un punct oarecare în viaţa lor, un moment, cîteva zile care construiesc un viitor nesperat.
 
Special Screenings
 
Filmul de deschidere a fost 127 Hours de Danny Boyle, jos pălăria!

Povestea adevărată, şocantă, a alpinistului american Aron Ralston (interpretat de un nebănuit James Franco) care are un accident într-un canion din Utah. Va supravieţui şi va fi salvat, dar cu un preţ enorm. O aventură aproape fatală, care durează 127 de ore de coşmar pur, în care Aron îşi revede viaţa şi îşi reconsideră limitele şi slăbiciunile. Danny Boyle filmează ca nimeni altul o operă care devine "cult" în momentul în care imaginile apar pe ecran. Instalaţie artistică pe split-screen, ritm şi culori de videomusic, horror modern, suprarealist. Sala de cinema devine spaţiu îngust în care spectatorului i se taie rezerva de oxigen şi de apă necesară pentru supravieţuire. Nu sufeream aşa de la Touching the Void, văzut la TIFF (la Cluj!) acum cîţiva ani.
 
Epatant şi filmul sud-coreean Shi (Poetry), de Chang-dong Lee, despre o femeie de 66 de ani bolnavă de Alzheimer, abandonată de fata ei şi constrînsă să-şi crească nepotul adolescent, nesimţit şi impasibil, acuzat de viol. Femeia decide să lupte împotriva bolii care te face să uiţi într-un mod original: scriind un poem, adică mergînd înspre izvorul cuvintelor pe care nu şi le mai aduce aminte. Pentru a atinge frumuseţea primordială a limbii pe care nu mai reuşeşte să o vorbească. Imaginile devin poezie pură şi pathos în timp ce viaţa se transformă în moarte, prin absenţa memoriei. Actriţa Jeong-hee Yoon oferă o performanţă actoricească demnă de o "standing ovation".
 
Am mai văzut, şi bine am făcut, Szürkület (Twilight) de Gÿorgy Fehér, film maghiar din 1990, despre neînţelegerea esenţei. Fehér, născut în 1939, a murit în 2002 la Budapesta. A fost şi un apreciat actor de teatru şi film. Twilight e o operă chinuită de gînduri care tind spre negru, un thriller funest despre un misterios serial killer care într-un sat ucide trei fetiţe şi despre un poliţist deprimat care devine obsedat/posedat de acest caz fără o soluţie raţională. Scenariul, scris de Friedrich Dürrenmatt, a fost preluat de Sean Penn în The Pledge, în 2001. O atmosferă bolnavă care îţi creează o stare de nelinişte profundă, atavică. E ca şi cum imaginile te-ar "murdări": simţi nevoia să te speli, să te cureţi. Un film de o putere extraordinară, o capodoperă absolută pe care toţi cinefilii ar trebui să o recupereze.
 
Open Horizons
 
Este noua secţiune creată anul acesta de noul director al festivalului, Dimitri Eipides, dedicată noilor tendinţe ale cinematografiei independente contemporane. Filme alternative, no limits, experienţe audiovizuale unice, noi modalităţi de a conversa cu imaginile cinematografice, experimente artistice. Secţiune care a avut un imens succes la public. Aproape toate filmele erau sold out.
 
Am reuşit să văd The Tree, al franţuzoaicei Julie Bertucelli (a fost asistenta lui Iosseliani, Kieslowski şi Tavernier), cu Charlotte Gainsbourg.

Pas mal du tout: o fetiţă de 8 ani, Simone (interpretată de adorabila Morgana Davies, o nouă Elle Fanning), după moartea tatălui ei, începe să-i audă vocea printre frunzele imensului copac din grădina casei. Simone este convinsă că adoratul ei tată îşi protejează familia. Obsesia fetiţei creşte în mod anormal, luînd forme de nebunie. Cînd Simone începe să doarmă printre ramurile copacului, pentru a-şi îmbrăţişa părintele mort, copacul începe să îmbrăţişeze casa, înfiltrîndu-şi ramurile şi distrugînd zidurile. Copacul preia controlul asupra familiei şi bătălia psihologică începe, fără limite. În rolul mamei, Gainsbourg este, ca de obicei, impecabilă.
 
Am adorat Winter's Bone de Debra Granik (independentă americană născută în 1963 la Cambridge, Massachusetts), după un roman al lui Daniel Woodrell. A cîştigat Premiul Juriului la Sundance şi Premiul pentru cel mai bun film la ultima ediţie a Festivalului de la Torino.

În munţii din Missouri, o fată de 17 ani, Ree Dolly, încearcă disperată să-şi găsească tatăl dispărut fără urme, după ce a comis un delict pentru care e căutat de poliţie; a lăsat-o fără bani, cu o ipotecă pe casă, cu o mamă bolnavă de depresie, care-i cauzează o absenţă indiferentă, şi cu doi fraţi mici.

Ree e singură pe lume, nimeni nu o poate ajuta, disperarea ei devine voinţă de fier. În jurul ei - un zid de mister. Vecinii, familia, toţi o evită, toţi ştiu o bucăţică de adevăr, dar nimeni nu vorbeşte. Cu o putere extraordinară, Ree se mişcă singură printre ostilitatea violentă şi misterioasa agresivitate a întregii comunităţi rurale, pentru a reuşi să salveze ceea ce mai rămîne din familia ei. Reuşeşte să descifreze misteriosul cod de tăcere al întregii comunităţi, reuşeşte să afle ce i s-a întîmplat tatălui ei, dar preţul pe care îl plăteşte este dramatic, iar adevărul este numai parţial relevat. Pură oroare psihologică. Jennifer Lawrence, 20 de ani, o interpretează pe Ree cu o forţă expresivă rară într-o actriţă atît de tînără. A jucat în serialele Cold Case, Detective Monk şi Medium. Pentru The Burning Plain, de Guillermo Arriaga, cu Kim Basinger şi Charlize Theron, a cîştigat la Venezia 65, în 2008, premiul Marcello Mastroianni pentru cea mai bună actriţă debutantă.  În Italia toţi sînt convinşi că pentru rolul din Winter's Bone va fi nominalizată la premiile Oscar. O operă complexă prin formă şi conţinut, care te bîntuie şi te deranjează multă vreme după ce se reaprind luminile în sală. L-am văzut noaptea şi mi-am pierdut somnul.
 
Independence Days
 
La vida útil al uruguayanului Federico Veiroj, născut în 1976, nu este un film, este o emoţie scurtă (67 de minute), dar intensă; nu este un film, este un imn adus cinematografiei. Este povestea unui bărbat de 45 de ani, Jorge (interpretat de actorul Jorge Jellinek), timid şi plin de probleme (trăieşte încă acasă cu părinţii), care lucrează de 25 de ani la Cinemateca din Montevideo. 25 de ani în care a "trăit" şi a "respirat" numai filme, în care a văzut, a ascultat şi a învăţat toate capodoperele cinematografiei mondiale, din care s-a hrănit. În ziua în care îşi pierde slujba, decide cu curaj şi cu o energie neprevăzută să-şi schimbe stilul de viaţă, "adaptîndu-l" la scenariile şi la imaginile filmelor sale preferate. Pentru că filmele văzute şi iubite te pot ajuta să supravieţuieşti. O bijuterie, de neratat.
 
Balkan Survey
 
Cogünlük (Majority), de Seren Yuce, este filmul turcesc care la Venezia 67, în 2010, a cîştigat Leul Viitorului, premiul pentru cel mai bun debut.

La opt ani, Mertkan era un copil grăşuţ, arogant şi capricios. La 21 de ani e gras, indolent, superficial, trăieşte în casă cu părinţii şi e terorizat de autoritatea tatălui Kemal, patronul familiei şi al unei mici firme de construcţii, la Istanbul. Îşi pierde zilele cu prietenii, bea mult, lucrează puţin. Familia l-ar vrea militar, el visează să devină arhitect, dar nu e dispus să facă nici un efort pentru a studia. Primeşte sprijin moral, încredere şi o formă timidă de dragoste din partea unei studente de origine kurdă; dar prietenii continuă să-şi bată joc de el iar tatăl îl obligă să renunţe la fată, pentru că minoritatea kurdă "vrea să distrugă identitatea naţională a Turciei". Majoritate versus minoritate. O poveste de non-formare. Totul e cenuşiu, trist, oribil în viaţa ca o vînătaie a nefericitului Mertkan, figură tragică, interpretată magistral de tînărul actor Bartu Kukukcaglayan. Sentimentul de incomunicabilitate înnoreşte cerul de la Istanbul, oraş corupt, o caracatiţă hiperurbanizată, filmată de Seren Yuce în cadre fixe care apasă pe chipul inexpresiv al protagonistului, ca şi cum fiecare fotogramă ar construi un monument al vicisitudinilor acestui tînăr bătut în cruce de autoritatea paternă. Apaticul Mertkan e incapabil să-şi asume responsabilitatea propriei vieţi.

Identitatea lui e suspendată, fără contur, nu reuşeşte să evite problemele, nu învaţă alfabetul sentimentelor, nu ştie să se exprime. E ţintuit la pămînt de propria lui laşitatea şi de voinţa încăpăţînată a tatălui, adept al doctrinei machismului, bărbat violent şi plin de dispreţ faţă de toţi membrii familiei.

"O figură reprezentativă a culturii turceşti, o expresie a naţionalismului şi a militarismului tradiţional, care otrăveşte societatea contemporană din Turcia", a declarat regizorul, care a fost asistentul lui Fatih Akin.

Film pesimist despre o viaţă leneşă şi fără perspective, tîrîtă prin mall-uri şi discoteci murdare, locuri impersonale, fără identitate. Studiu sociopolitic asupra unei societăţi corupte, reacţionare şi patriarhale. Conflicte familiale şi identitate naţională exacerbată într-un film care nu te poate lăsa indiferent.