Programe care imită oameni, oameni cu atitudine robotică - TRON: Legacy

În urmă cu 28 de ani, Disney a riscat şi nu a câştigat mai nimic. Deşi primul Tron a fost unul din primele filme care au apelat la tehnologia CGI, efectul acesteia asupra publicului vremii a fost mai degrabă neglijabil, iar povestea lui Kevin Flynn (Jeff Bridges), un programator devenit hacker care este absorbit de lumea pe care a creat-o a rămas mai degrabă necunoscută. Şi nici la final de 2010 lucrurile nu s-au schimbat mai mult, cu toate că (se zice că) filmul şi-a câştigat nişte fani şi a intrat în rândul titlurilor cult.
 
Dar toate astea vor să se schimbe odată cu mult promovata continuare la acesta. Ca şi originalul din 1982, TRON: Legacy are la îndemână, datorită unui buget capabil să creeze multe invidii, dar care vine şi cu prea multe responsabilităţi neartistice, cea mai avansată tehnologie posibilă astăzi, inclusiv un 3D mai vizibil decât în filmele aşa-zis tridimensionale din ultimul an, asta deşi 3D-ul nu are foarte mare legătură cu moştenirea Tron. Deloc întâmplător, exact acum un an, Avatar şi-a creat universul în 3D, (re)cucerind publicul, revoluţionând cinematograful sau cel puţin creând noi ambiţii pentru studiourile hollywoodiene.
 
TRON: Legacy pare a fi una din aceste ambiţii. Nu e un film creat exclusiv în 3D (sunt destule pasaje 2D), dar universul ce urmează să fie populat nu e altfel decât impresionant, un succes impunător. Popularea lui se arată însă mai dificilă decât s-ar fi crezut.
 
La finalul originalului din 1982, Kevin Flynn ieşea învingător în propriul joc, revenea în lumea reală şi îşi recâştiga drepturile asupra ideilor sale furate. La începutul acestui sequel, un Jeff Bridges cu chipul întinerit (şi dezumanizat) cu ajutorul efectelor îşi ia "la revedere" de la fiul său Sam, promiţând revederea a doua zi. Dar Kevin dispare. Mulţi ani mai târziu, Sam a crescut şi a devenit un miliardar rebel mereu în căutare de adrenalină, care îl imită pe SpiderMan. 10 minute înainte în film, acesta este şi el capturat de programul inventat de tatăl său, iar filmul din 1982 se reia.
 
E complicat de redat povestea, sunt mulţi termeni care scapă, dar totul e uşor de intuit pentru că filmul ăsta a uitat să mai creeze. I-a fost mult mai comod să copieze. În consecinţă, îşi găseşte (şi el) inspiraţia în fascismul lui Hitler, genocidurile oricui, trădarea corporatistă, înţelepciunea mimată şi populează lumea din calculator cu programe cu nimic mai complexe decât eroii de film de categorie B, C, D şi oameni robotici.
 
Totul e atât de lipsit de spirit încât inclusiv Jeff Bridges e neconvingător în dublul său rol de creator plin de regrete şi dictator diabolic mereu tânăr. Garret Hedlund nu are ce juca, iar Olivia Wilde e limitată în a privi în jos în fiecare scenă din film. Cât despre efectele 3D, dacă iniţial îşi fac efectul, ulterior se pierd în întreceri repetitive şi cele 3 culori ale filmului, iar printre referinţe la Star Wars, jucării de la Batman, decoruri de 2001: A Space Odyssey, moştenirea Tron devine dificil de observat.
 
Joseph Kosinski este pentru prima oară regizor cu acest film lipsit de imaginaţie, al cărui succes este acela că îţi arată că realizările lui Avatar sunt mai mari decât au părut la o primă privire în 3D.