Destinul profesional al lui Jeff Bridges a fost deja clasificat drept un fenomen hollywoodian, o fabulă despre cum poţi avea o carieră de o valoare constantă în afara mainstreamului, refuzând statutul de star şi alegându-ţi cu grijă proiectele. Multă vreme a fost unul dintre cei mai pe nedrept subevaluaţi interpreţi, statut de outsider pe care The Dude l-a acceptat cu relaxare şi coolness.
Recent, însă, Bridges, la aproape 60 de ani, a devenit, dintr-un erou cult, un "greu" al sistemului cu un Oscar şi cu ovaţii în picioare oriunde se urcă pe scenă (se pare că încă o nominalizare pentru True Grit e inevitabilă). Iar acum, iată-l starul unuia dintre cele mai mediatizate blockbustere de sezon, unde reuşeşte imposibila sarcină de a face credibile până şi cele mai inepte replici, ba chiar e mai appealing & sexy decât Garrett Hedlund, imberbul care-l joacă, aici, pe fiul său.
Jeff Bridges, şi în variantă tânără
Dar, ca să fim cinstiţi, nu el e cu adevărat vedeta aici, ci noua generaţie de efecte speciale. Cele atât de bine puse în evidenţă de 3 D (din acest punct de vedere, TRON îşi justifică tridimensionalitatea), cele care construiesc un univers vizual nemaivăzut şi care îl pun faţă în faţă pe seniorul Bridges cu o versiune a sa mai tânără, cu ajutorul unei noi scamatorii CSI ce permite întinerirea figurilor actorilor (cine ştie ce implicaţii va avea această şmecherie într-o industrie atât de obsedată de carnea fragedă?).
N-o să fiţi probabil surprinşi dacă vă spun că story-ul nu dă pe dinafară de originalitate în acest sequel: Sam Flynn vrea să descopere misterul dispariţiei părintelui său şi se trezeşte aspirat în Tron, o lume digitală în care tatăl său a trăit în ultimii 25 de ani. Împreună cu Quorra (Olivia Wilde), un aliat de încredere, tatăl şi fiul încearcă să evadeze din sofisticata cyber-capcană. Kevin, personajul lui Bridges, e o mostră neruşinată de "asamblaj": arată a Obi Wan Kenobi altoit cu un "maestru zen" de talia lui Big Lebowski. Filmul ia puţin din Star Wars, puţin din Matrix şi puţin din creaţiile schizoide ale lui Philip K. Dick, populate de hibrizi dintre om şi tehnologie.
Însă scenografia virtuală e... oh, boy! Cele mai apropiate referinţe care-mi vin în minte sunt clipurile futuristice ale lui Mark Romanek sau Around the world al celor de la Daft Punk, regizat de Michel Gondry (legendarul duo electro a compus coloana sonoră şi are chiar şi un cameo în film).
Da, şi TRON face parte din iritantul trend "investim mult în 3 D şi efecte speciale ca să nu ne mai obosim să mai spunem şi o poveste interesantă", însă, cel puţin, construieşte un univers digital unde ai multe lucruri la care să te zgâieşti în afară de frumuseţea supranaturală a Oliviei Wilde. Secvenţele de acţiune sunt printre cele mai exaltante din 2010. TRON e experienţă senzorială, teleportantă. Ţi-ai fi dorit ca povestea s-o fi putut prinde din urmă.