Profil. Poveste. Personaj: Sonya Yoncheva şi Ştefan Pop în recital (Veneţia, 24.11.2010)

Păstrez în geantă un post-it portocaliu cu scrisul cursiv al Monicăi Joiţa, director ad interim la Institutul Roman de Cultură şi Cercetare Umanistă de la Veneţia. Sunt trecute pe el zile ale săptămânii şi ore în care o sirenă ca o alarmă anti-aeriană anunţă inevitabilul: asaltul apelor asupra Veneţiei, componenta sine qua non a sezonului rece lagunar.
 
Nu vă imaginaţi nimic apocaliptic. Valurile nu năvălesc peste Piaţa San Marco. Oamenii nu se adăpostesc pe la etaje. Şuvoaiele nu mătură totul în cale. Acqua alta este, mai degrabă, un fenomen flasc şi sărac în dramaturgie. Sub influenţa vântului din larg - scirocco - şi a ploilor frecvente, suprafaţa lichidă a oraşului se umflă, ceea ce face ca invazia marină să fie, mai curând, o consecinţă internă, decât o pacoste venită cu stihiile. Pare simplu: canalizarea dă pe afară, iar apa scapă liberă. Pe străzi, în palate, biserici, muzee şi galerii nefericit plasate la parter. Mai neplăcut, în case, magazine, restaurante şi depozite.
 
Sirena a sunat prima oară chiar în seara în care am ajuns. M-am aplecat curios la fereastra hotelului, dar nimic nu a părut să tulbure viermuiala umană de pe Via Nuova, una dintre cele mai mari străzi (la propriu) din Veneţia. Apa a venit mai târziu, noaptea, parşiv ascunsă în beznă. Dimineaţa am săltat direct pe traversele întinse de-a lungul caldarâmului, singura modalitate de a (mai) fi pieton, în absenţa unor cizme de cauciuc înalte peste genunchi. Veneţienii le poartă cu nonşalanţă, stil şi fulare Cerruti. Altfel, pentru circulaţia de la un punct la altul, de bază rămâne vaporetto şi, acolo unde el nu se strecoară iar apele au izolat totul, rămâne... speranţa altor zile, în care soarele să zvânte pavajul scufundat.
 
Cu capul înţesat de clişee romantice, l-am alergat pe Dinu Mărgărint, director de imagine, şi în San Marco, să vedem pescăruşi plutind printre mesele de la Florian, şi la Rialto, unde vânzătorii îşi sumeţiseră tarabele cu peşte, cravate şi măşti, şi pe Riva degli Schiavoni, unde călcam pe alge, şi în Frezzerie, unde apa zăvorâse magazinul meu preferat de antichităţi. Veneţia pe timp de acqua alta e rece, jilavă, lăptoasă, tăinuieşte nopţi şi pivniţe cu şobolani, dar lumina bolnăvicioasă a zilei şi liniştea decupează palatele şi acoperişurile ei cu precizia unui desenator. Mai mult, o Veneţie mai săracă în turişti înseamnă o Veneţie a colţurilor noi, încă neştiute, a urmelor de localnici bătrâni, a trattoriilor de familie şi a după-amiezelor lenevoase cu pete de soare şi vin alb, undeva, al fresco, prin San Polo.
 
Nu e prima oară când vă dau doar cadrul şi vă las să cunoaşteţi singuri evenimentul. La sfârşit de noiembrie 2010, Veneţia a luminat, cu marile candelabre de la Teatro La Fenice, o noapte rece şi ceţoasă. Venerabilul teatru a dialogat, ca pe timpul lui Verdi, cu venerabila Scala milaneză, într-un limbaj comun asigurat de cei doi mari câştigători ai Concursului Operalia - Plácido Domingo 2010. Soprana Sonya Yoncheva şi tenorul Ştefan Pop, laureaţi vara aceasta chiar pe scena de la Milano, au fost protagoniştii recitalului care completează seria evenimentelor pregătite de Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistă, Institutul Cultural Român şi Teatro La Fenice. O Veneţie sub acqua alta nu exclude ideea unei Veneţii cu străluciri de odinioară şi nici măcar nu trebuie să ai capul înţesat de clişee romantice ca să vezi asta.

TVR Cultural, Vineri, 7 ianuarie 2011, 21:30
[email protected]