Profil. Poveste. Personaj: Agatha Blanck

Agatul înseamnă, în primul rând, întâlnire. Între izvoare de culoare, între filoane de minereu, între materii lichide şi dure, între vecinătăţi şi pustiuri africane, între natură şi mână şlefuitoare. Când te minunezi în faţa unei pietre care a strâns în ea buchete de nuanţe şi le-a amestecat ca într-o cafea supranaturală, cel mai probabil e un agat. Tăiat, decupat, spălat, şlefuit, pipăit, mângâiat, purtat, privit.
 
Agatha înseamnă, în primul rând, flori. Trandafiri şi hypericum, ciulini şi anemone, garoafe şi cale, hortensii şi lalele, ferigi şi scoarţă, albăstrele şi orhidee, tufe şi fân, trandafiri şi crenguţe, trandafiri şi ierburi, trandafiri şi frunze, trandafiri şi muzici, trandafiri şi cuvinte, trandafiri şi trandafiri. Când mă minunez în faţa unei întâlniri între flori, cu proporţii de culori, forme şi dramaturgie, cel mai probabil gândul mă va duce la un buchet conceput de Agatha Blanck. Alcătuit, tăiat, decupat, şlefuit, pipăit, mângâiat, purtat, privit.
 
Întâlnirile mele cu Agatha se lasă întotdeauna cu flori. Prima oară au fost nişte zeci de trandafiri parcă sculptaţi în catifeaua lor stacojie de epidermă. Acum au fost tot trandafiri, un soi uşor ostenit de rasa culorii lor, parcă de suc de piersici. Lor li s-au adăugat bobiţe ivorii, măciulii galbene şi scaieţi violet, cu reminiscenţe celtice. Şi Orti, cea mai simpatică pisică din câte am cunoscut, un suflet tinerel şi viu colorat într-o mansardă albă, largă şi punctată cu imagini de feline. Şi ceai de violete, normal. Şi câteva lumânări curate aprinse prin colţuri. Şi două ceasuri într-o atmosferă plină de feminitate calmă, pe care le-am furat uneia dintre cele mai urâte zile ale acestei ierni.
 
Agatha Blanck face ca florile, texturile şi vieţile lor măsurate să se întâlnească. Trandafirii se însoţesc fie între ei, fie cu specii diferite, care par a le recunoaşte superioritatea în regnul vegetal. Aceste întâlniri nu sunt premeditate. Agatha nu crede în reţete şi nu mariază florile după tradiţii sau coduri. De fiecare dată, intuiţia pare să îi spună ce lângă ce merge, cât de scurt sau de învolburat, unde să taie, de ce să amestece şi dacă să încerce, cât să mai adauge, ce nuanţă o serveşte pe cealaltă, când să se oprească. Buchetele devin decoruri, structuri care transformă şi care, cameleonic, împrumută ceva din firea vulnerabilă a celei care le-a alcătuit, tăiat, decupat, şlefuit, pipăit, mângâiat, purtat, privit. La final, florile, îngrămădite una într-alta şi muşcându-şi din personalitate, au ceva din buchetul de texturi, ape şi irizări al unui agat.

TVR Cultural, Vineri, 14 ianuarie 2011, 21:30
[email protected]