Un film stilat - Io sono l'amore

Acoperişurile clădirilor impunătoare ale Milanului acoperite de zăpadă, muzica cultă modernă, caracterele de o eleganţă de la mijlocul secolului trecut ale genericului de început - debutul filmului Io sono l'amore este grandios, stilat şi epic. Aşa îşi doreşte să fie şi restul filmului, povestea Emmei Recchi, soţia rusoaică a moştenitorului unei mari afaceri de textile, mamă a trei copii, stăpâna perfectă a reşedinţei Recchi, care se îndrăgosteşte de un tânăr bucătar şi îşi consumă această pasiune neaşteptată pe fundalul decăderii marii familii. Însă personajele parcă nu se ridică niciodată nici la grandoarea propusă de film, nici la cea a arhitecturii spaţiului în care se desfăşoară evenimentele - în punctul culminant al filmului, în care Emma, în urma funeraliilor fiului său,  îi mărturiseşte soţului că iubeşte pe altcineva, tumultul, pasiunea şi durerea personajului pe care le bănuieşti în spatele şocului îngheţat al Emmei nu reuşesc să umple golul clădirii în care are loc confruntarea. Personajele secundare ale filmului (întreaga familie Recchi şi bucătarul, Antonio) sunt prea mici în unidimensionalitatea lor şi se pierd în arhitectura impozantă a Milanului şi a filmului.

Provenienţa rusească a Emmei este mai degrabă o nuanţă puţin exploatată decât un element de care te aştepţi ca regizorul să fi profitat - ciocnirea culturală a unei rusoaice într-o familie italiană de un asemenea rang, chiar şi după ani de asimilare, ar avea nişte consecinţe considerabile. Într-adevăr, figura lui Swinton este cel puţin exotică în mijlocul familiei Recchi (însă în ce grup de oameni figura lui Swinton nu este exotică?), iar Emma şi fiul ei, Edo, vorbesc în momentele cele mai intime în limba rusă; însă dincolo de aceste două aspecte, naţionalitatea specifică a Emmei are un rol foarte mic. Desigur, ar putea fi vorba de o alegere conştientă din partea regizorului-scenarist, însă filmul nu oferă destule indicii ca să ne dăm seama dacă acest aspect este tratat cu subtilitate sau cu ignoranţă, rămânând cumva într-o zonă vagă. În rest, Swinton este, ca întotdeauna, fermecătoare şi ameţitoare prin prezenţa ei fizică deosebită şi prin capacitatea de a transmite mult din interior folosindu-se de puţine mijloace exterioare.

Oricâte neajunsuri ar avea filmul la nivelul naraţiunii şi al construcţiei personajelor, un lucru poate fi afirmat cu certitudine - Io sono l'amore este un film stilat. Personajele îşi etalează cu multă graţie ţinutele impecabile în vile şi restaurante elegante din Milano şi San Remo. Până şi căsuţa izolată din dealurile de lângă San Remo în care îşi trăiesc intens povestea de dragoste Emma şi Antonio este elegantă prin simplitatea ei. Varietatea de tipuri de cadre - începând cu planurile-ansamblu ale clădirilor din Milano de la începutul filmului şi până la planurile-detalii cu mâna Emmei pe pielea înfiorată a lui Antonio din timpul scenei de dragoste printre flori sălbatice şi insecte - mişcările de aparat elaborate, urmăririle cu focală lungă scoase parcă dintr-un film din anii '70 a personajelor compun o imagine memorabilă, care însă atrage uneori prea mult atenţia asupra sa, atâta vreme cât unghiurile de filmare neaşteptate, dar artificiale, nu sunt susţinute de un suport dramaturgic.

În final, rămâi cu o stare confuză. De la mijlocul filmului, povestea cade într-o zonă de melodramă şi nu iese de acolo până în final, Tilda Swinton rămânând însă la fel de credibilă şi impunătoare în rolul său. Momentele de cinema rafinate (precum cel de o senzualitate deosebită în care Emma gustă o mâncare de creveţi pregătită special pentru ea ) alternează cu momente aproape grosolane (precum cel în care Emma se plimbă pe străzile din San Remo, vede o biserică rusească, îl observă în acelaşi timp pe Antonio, are un moment de ezitare - biserica sau băiatul? Patria-mamă sau pasiunea mistuitoare? - şi se hotărăşte să îl urmărească pe bucătar, sau cel în care, în final, când fuge de acasă, înainte de a ieşi pe uşa vilei, are un schimb de priviri plin de înţelesuri, dureros de lung şi aproape siropos cu fiica ei, care mai devreme în film îi mărturisise că este lesbiană şi îi arătase fotografii cu iubita ei). O asemenea variaţie de calităţi şi defecte îşi are un anume farmec al său, însă în niciun caz nu construieşte capodopera care se doreşte a fi acest film.