E iarnă. Milano e îngheţat, cenuşiu, rectangular. Prin zăpadă, doar câteva cărări. Dar muzica ne spune că e ceva iminent, vulcanic, dedesubt. Hibernarea e doar un somn. Adânc, cu iz de moarte, totuşi o amorţire reversibilă. Drumurile sunt pregătite pentru paşi. De undeva, se apropie dezgheţul.
Sunt primele secvenţe din ultimul film al Tildei Swinton. Al cărei nume e suficient pentru a trece registrul din vagă melodramă în act artistic. Swinton - iconică, ireală, mai mult astrală decât terestră, mai degrabă visul oricărui regizor, decât un joc de hazard. Completă şi mereu nouă, cu tot atâtea resurse de expresie câte te-ai aştepta să primeşti din cornul abundenţei.
Io sono l'amore e încercarea lui Luca Guadagnino de resuscitare a interesului general pentru patetismul transformat în artă, o încercare de mutare a privirii de pe emoţia facilă şi simplistă, pe afectul profund şi pe modul lui de exprimare. O tentativă laborioasă şi dificilă. Rezultatul e neunitar, pe un cadru de imagini abundent stilate, cu o muzică din al cărei iureş nu scapi după cum nu scapi din miezul unei tornade. Un produs finisat până la luciu, dar, tocmai din acest motiv, trecut uşor dincolo de digestia fiziologică. Ca o dulceaţă dintr-un an cu prea mult soare, a cărei miere te îndulceşte peste măsură.
Familia Recchi e veche. Atât de veche, încât eşti convins că a pus bazele oraşului, că a trasat liniile de conduită ale caselor princiare şi că a funcţiona ca pilon al societăţii e condiţia ei primordială. Clădită pe un sistem patriarhal de nezdruncinat, e un adevărat mecanism care îşi veghează linia ereditară masculină asigurându-i consoarte procreatoare numai din medii de cultură controlate. Pentru a le putea stăpâni şi pe mai departe. Emma, personajul Tildei Swinton, e o floare de colţ transmutată în lanul de porumb: dacă o cauţi bine, o găseşti şi e tot frumoasă, dar are o paloare stinsă şi e, nu pare, foarte, foarte mică. Asta nu înseamnă că lanul nu o apără condescendent de orice influenţă şi neconformitate cu linia continuă, de neîntrerupt, a datoriei de a exista astfel - ca o mică şi strălucitoare bijuterie închisă în seif. N-a apucat să ajungă matroană, pentru că locul e ocupat de mama soţului ei. Poate nici nu ştie cum să o facă. Despre trecutul ei ştim foarte puţine, aşa că nu-i putem proiecta viitorul. Venită din Rusia prin căsătoria cu Tancredi Recchi, moştenitorul imperiului textil, e forţată la o adaptare fără sprijin, la anihilarea trecutului şi la uniformizare. Îi face trei copii, doi băieţi şi o fată, deci datoria e îndeplinită. A vegheat la creşterea lor, acum sunt mari şi ginta e mândră de ea însăşi.
Pentru că familia Recchi are izul inconfundabil al unei dinastii. Bunicul (Gabriele Ferzetti) e regele la apus de soare: hotărât, stăpân şi vizionar - îşi lasă afacerile pe mâinile fiului şi ale celui mai mare dintre nepoţi, Eduardo. Bunica (Marisa Berenson) e frumoasă, elegantă şi reţinută în atitudinea faţă de toţi cei din jur, apropiaţi sau de nivele sociale inferioare, dar domină spaţiul. Tancredi (Pippo Delbono) e important, distant şi cu o morgă dedesubtul căreia nu ni se îngăduie nicio privire. Copiii nu sunt la distanţă egală de mama lor. Eduardo (Flavio Parenti) e fiul ei şi numai el ei, cu care vorbeşte ruseşte şi care o iubeşte ruseşte, izolant. Elisabetta (Alba Rohrwacher) e fiica artistă, lesbiană, exploratoare fără rezerve a simţurilor, care devine treptat un partener de reflectare aproape egal. Gianluca e băiatul tatii şi-al bunicii, urmând linia detaşată de emoţie a neamului Recchi. Dacă socrul îşi arată afecţiunea faţă de noră şi, în ciuda unor acute bănuieli de rigiditate, divulgă indirect, ce e drept la finalul vieţii, sentimente care înving linia de conduită prestabilită, Tancredi respiră acelaşi aer - sec, directorial, un vicerege căruia nu-i prea surâde asocierea la conducerea firmei cu odrasla lui impetuoasă şi cu prea multă aplecare spre vulg. Şi, nu în ultimul rând, Ida (Maria Paiato), şefa servitorilor, dar mai degrabă îngerul casei, umărul pe care se sprijină întreaga familie, care le anticipează mişcările şi ştie tot, înaintea tuturor, doar din priviri.
Numele personajelor nucleului interior al familiei au o anumită rezonanţă comună, dată de bi-silabismul lor: Emma, Edo (Eduardo), Ida, Betta (Elisabetta). La care se adaugă ex-centric bunica, Rori (Allegra), şi Eva, logodnica lui Edo, care se întâlnesc tipologic, la o generaţie distanţă. În contrast stau cei doi bărbaţi ai Emmei, Tancredi, cu nume (şi nu numai) luat din
Ghepardul lui Lampedusa, şi (mai pământeanul) Antonio, bucătarul şi evadarea ei din închisoarea familiei. Chiar şi Recchi se încadrează în aceeaşi sonoritate, iar personajul care reprezintă cel mai bine acest nume e casa familială. Un muzeu şi un templu în acelaşi timp. Impozantă, îngrăditoare şi nivelatoare de comportamente. Petrecerea dată de Edo, în absenţa tatălui, e constrânsă de umbrele casei la un fel de ceai dansant. Iar aniversarea bunicului, cu o masă festivă organizată cu micrometrul, arată ca o secvenţă luată dintr-o întâlnire ultrasecretă a masoneriei: solemnă, slab iluminată şi scufundată în mister.
Guadagnino ne trece cu obsesie prin toate detaliile îmbibate la maxim în simboluri: tacâmurile corect aranjate şi strălucitoare, servitorii forfotind fără zgomot, mănuşile albe şi supiera de argint, faţadele clădirilor vechi şi podurile cu dantele de piatră complicate, geometria ţesătoriei. Mâinile Idei trăgând cu grijă draperii, verigheta şi bijuteriile puse de Tancredi ca nişte cătuşe pe mâinile şi gâtul Emmei, apoi scoase de Antonio ca într-o descătuşare, scoase încă o dată de Ida, a eliberare definitivă, rochiile perfecte ale Emmei, silueta ei pe străzi. Iarba, sărutul, pielea, pantoful. Ochii Emmei, când albaştri şi rotunzi de plăcere, când întunecaţi ca două hăuri negre care înghit liniştea din jur. Şi mâncarea, piesa de rezistenţă a filmului. E legătura dintre Emma şi Antonio, e forma dorinţei, e locul lor de întâlnire. E sustragerea Emmei din seiful familiei Recchi, e expresia unui reflex necondiţionat de căutare a iubirii. Iar climaxul e scena de dragoste dintre Emma şi creveţii pregătiţi de Antonio. Oricât de ciudat ar suna. E momentul în care simte gustul delicios al unei alte vieţi. Palatul (anatomic) e transformat într-un budoar în care creveţii sunt, pe rând, preludiu, stimulare şi extaz.
Şi oraşele trebuie să fie nişte metafore. Dacă Milano aparţine unui timp încremenit, San Remo, lângă care îşi are Antonio refugiul, e cald, primăvăratec, îi joacă soarele prin toate colţurile. Mai practică, Londra e transformată într-o zonă activă, a deciziilor pentru viitorul economic al familiei şi pentru cursul vieţii membrilor ei. Şi ca să închidă ciclul, Milano revine cu o concluzie funebră, dar care eliberează definitiv personajele capabile de salvare.
Protagoniştii centrali ai filmului sunt doar parţial umani: Emma şi o triadă aparent inertă - mâncarea, muzica şi decorul - dar, în fapt, cât se poate de însufleţită. Şi nu prea avem de ales, trebuie să ne întrebăm cine e iubirea. Iar răspunsul nu pare singular. E Antonio, imboldul spre evadare şi purtătorul de dar? Sau e mâncarea, cu promisiunea şi totodată izbăvirea pe care le aduce? Sau e Ida, personaj secundar, dar atât de principal, parte integrantă din familia Recchi, care îi serveşte şi respiră doar pentru ei, îl iubeşte pe Edo şi o adoră pe Emma şi al cărei suflet se prăbuşeşte odată cu plecarea ei? Titlul filmului porneşte de la o arie din opera
Andrea Chénier de Umberto Giordano:
La mamma morta, care conţine această afirmaţie (
Io sono l'amore!). O auzim într-o scenă în care Emma şi Tancredi se uită la un
fragment din filmul lui Jonathan Demme,
Philadelphia, unde Tom Hanks ascultă şi trăieşte această bucată muzicală. În
Io sono l'amore, mama moartă e Emma, dar, din fericire, renaşte şi devine o femeie liberă. Iar îngerul iubirii e în trio-ul Antonio-mâncare-Ida. O găseşte, o hrăneşte şi o mântuieşte.
Filmul lui Guadagnino poate fi întors pe multe părţi. A ratat eticheta de capodoperă, dar nici nu e un film din eşalonul mediu. E salvat de jocul actorilor, care fac un ansamblu bun, de muzica lui John Adams şi de unghiurile şi mişcările camerei. Pe Maria Paiato (Ida) aş fi înscris-o la Oscarul pentru rol secundar, iar pe Tilda Swinton, de a cărei expresivitate nu-ţi poţi dezlipi ochii, nici nu m-aş fi gândit să n-o pun în plutonul de premianţi. Fără toate astea, filmul ar fi rămas undeva la graniţa subţiată dintre poemul cinematografic şi telenovela de la ora 15, limită forţată agresiv de ceata zgomotoasă de insurgenţi aflaţi în solda celei din urmă. Dar elementele providenţiale sunt acolo, aşa că
Io sono l'amore e un prilej de lăsare în voia imaginilor, a Tildei Swinton şi a unei poveşti lente despre snobismul de castă italian în coliziune cu spiritul rus adormit, care se dovedeşte a fi, în cele din urmă, acelaşi vulcan la care ne aşteptam.
