Visul împlinit al Christinei Aguilera - Burlesque

Debutul actoricesc al Christinei Aguilera nu trebuie tratat ca un film adevărat, ci ca un nou mediu de exprimare muzicală a artistei, căci, deşi i-ar plăcea să se compare cu celebrul Cabaret al lui Bob Fosse, filmul lui Steven Antin are destule note false. Trebuie să îţi şi placă cât de cât interpreta ca să nu să te ascunzi sub scaun când începe să cânte.

Dacă nu eşti cel puţin un vag admirator al Christinei Aguilera, rezişti greu şi la bucăţile muzicale, şi la cele de "pe uscat". Solista s-a străduit, împreună cu cohorta de cosmeticieni, hair stilişti, coregrafi, croitori, sfătuitori şi cameriste să arate cât mai diferit şi mai sexy de la o clipă la alta. (Avem de-a face cu un film scump.).

Cum nu are nici sex-appeal şi nici vreun talent actoricesc ieşit din comun, având în schimb o voce foarte bună, multă ambiţie şi, ca să fim răi (dar drepţi!), implanturi, Christina Aguilera are ghinionul de a fi condusă de un regizor mai interesat de momentele coregrafice şi de cantitatea de paiete decât de poveste.

Linia de bază e intenţionat simplă, fiind povestea clasică de succes: o tânără din Iowa, Ali, pleacă în Los Angeles pentru a face carieră şi ajunge să se remarce într-un cabaret, luptând cu tenacitate să o convingă pe patroană (Cher) că e mult mai talentată ca dansatoare decât ca ospătăriţă.

În acelaşi timp, Ali se împrieteneşte cu un alt chelner şi, din motive financiare, se mută la el, iar până când acesta (logodit în prima fază) îi va mărturisi dragostea trec o mie de ani, răstimp în care lui Alice îi alunecă tricoul tot mai disperat de pe umăr (la modul neglijent la care, vai, nici ea nu şi-ar da seama.).

Confruntat cu un scenariu care nu are nici măcar ambiţia de a pune nişte fundiţe peste situaţii-clişeu, spectatorul se vede nevoit să-şi mute expectaţiile de pe desfăşurarea acţiunii exclusiv pe partea "fizică" (muzică şi dans), aşa cum ling copiii frişca de pe tortul uscat.

Patroana Tess e presată de bancă dar, în acelaşi timp şi de un playboy bogat (Eric Dane) care se oferă să cumpere cabaretul, planurile lui imobiliare fiind însă la fel de "kusher" ca cele sentimentale.

La fel ca în cu totul diferitul A Prairie Home Companion al lui Robert Altman, şi aici avem de-a face cu un simbol al altor vremuri care e ameninţat de timpurile moderne cu dispariţia. Dar nu percepi nicio notă nostalgică, mai ales că retro-ul e în permanenţă "updatat" la ritmurile moderne şi, mai ales, la stilul muzical al Christinei Aguilera.

Filmul e spectaculos până la un anumit nivel, graţie momentelor muzical-coregrafice, costumelor din perle, sclipiciului, sex-appeal-ului dansatoarelor - fără a avea însă inventivitatea lui Moulin Rouge sau armonia registrelor din Chicago. De aceea la un moment dat începi să te plictiseşti.

Nici Christina Aguilera nu e Catherine Zeta-Jones, oricât de mult s-ar decolta şi ar încerca să joace. Filmul are umor la răstimpuri, de cele mai multe ori din cauza lui Stanley Tucci, care vine de fiecare dată cu umorul inteligent de-acasă. Şi Kristen Bell, în rol negativ, are umor.

Dacă ai impresia (nu neîntemeiată) că personajul lui Stanley Tucci, susţinătorul patroanei, e cel mai bine scris din întreg filmul, cel pe care îl joacă Cher e, din păcate, la fel de plat de la început şi până la sfârşit. Aflată la primul film muzical din carieră (ea fiind, de altfel, o foarte bună actriţă), Cher se scaldă în aceleaşi ape, nici scenariul şi nici regia nepermiţându-i să se desfăşoare.

Ca un fel de Angela Similea - prin tradiţionala-i coafură, statura şi imaginea pe care o reprezintă în istoria muzicii - Cher stă imobilă ca un Sfinx şi îşi recită replicile pe nas, evocându-l pe Mickey Rourke în The Wrestler.

Sexagenara se ţine foarte bine, numai că rolul ei e doar acela de a o scoate în evidenţă pe tânăra vedetă, producătorii gândindu-se că aceasta trebuia să preia ştafeta de la un alt nume mare. (De altfel, dintre toate melodiile de pe coloana sonoră, doar două îi aparţin lui Cher.)

Burlesque a avut trei nominalizări la Globurile de Aur 2011 - una la categoria Cel mai bun film muzical / comedie şi două la categoria Cea mai bună melodie originală pentru Bound to You şi You Haven't Seen the Last of Me (ultima a şi câştigat).

Ambele melodii sunt la fel de pasabile ca întreg filmul. Dacă Chicago era ca o şampanie pentru copii - sfârâia dar nu te ameţea pentru că reuşeai să te rupi de el odată ce ieşeai din sală -, Burlesque e genul de musical din care preferi să revezi, dacă e să fie, numai secvenţe disparate. Vreo şase-şapte minute cu totul.

Burlesque / Burlesque: Vis împlinit
regia Steven Antin,
cu: Christina Aguilera, Cher, Stanley Tucci, Eric Dane, Cam Gigandet, Peter Gallagher, Kristen Bell.