Numele lui Piovani rămâne strâns legat de La vita e bella. Pe rolele peliculei lui Roberto Benigni s-au aşezat Marele Premiu al Juriului de la Cannes 1998 şi Oscar-urile pentru cel mai bun film străin, cel mai bun actor în rol principal şi cea mai bună muzică. Buongiorno, principessa, această "joacă simplă pe note apropiate una de alta", a potenţat fie gingăşia iubirii şi a normalităţii, fie oroarea captivităţii şi a injusteţii - temele care converg în film. Prin el şi datorită lui, Nicola Piovani este, astăzi, unul dintre cei mai cunoscuţi, solicitaţi şi personali în alegeri compozitori de muzică de film şi teatru ai lumii.
Dacă aş fi ştiut mai multe despre cinematografia italiană, periplul printre reperele lui de Sica, Rosselini, Antonioni, Visconti, Fellini sau Pasolini ar fi sunat mai mult a duet şi mai puţin a monolog... Dacă aş fi ştiut mai multă muzică, paralelele între Nino Rota şi Ennio Morricone ar fi fost adâncite mai elocvent... Dacă aş fi văzut mai multe filme de-ale sale, cred că Nicola Piovani ar fi fost mai mulţumit de conversaţia noastră...
Dincolo de "dacă...", rămâne întâlnirea propriu-zisă: tatonarea interlocutorului, punerea tacită de acord a fiecăruia cu ritmul celuilalt, intuirea disponibilităţii spre confesiune, pe de-o parte şi a gradului de documentare, pe de alta, succesul unui zâmbet sau al unui moment de reflecţie, replierea după un pas ezitant, suflul dinaintea unei întrebări bune, căldura simţită pe dinăuntru la un răspuns frumos şi nescontat, mulţumirea surprizei şi seninătatea finalului. Acesta este un interviu, pentru mine. Chiar dacă...
TVR Cultural, Vineri, 11 februarie 2011, 21:30
[email protected]