Simona Chiţan: Aţi schimbat titlul lui Cehov, de la Marfă vie la Despre iubire la om. De ce această permutare de accent?
Alexandru Dabija: Eu ţin foarte mult la acest spectacol, nu neapărat teatral, ci mai mult uman. Cred că Cehov spune foarte multe lucruri despre om în acest text, Marfă vie, scris în 1882. Adaptarea lui Nicolae Urs e minunată. Spectacolul conţine 98% din textul lui Cehov. Numai că, din tăieturi, alături de alte citate din Cehov, textul a devenit mai rău. Astfel, spectacolul Despre iubire la om a devenit mai tăios, nu mai e atât de dulceag. Am înţeles că spectacolul nu merita un titlu frivol, ci unul mai degrabă cinic. Marfă vie e un titlu destul de comercial.
S.C.: Cât de personal credeţi că a fost textul pentru Cehov?
A.D.: E unul dintre textele timpurii, când însuşi Cehov suferea din iubire. Textul e aşadar destul de personal: dramaturgul însuşi a avut probleme cu femeile tot timpul, a avut probleme şi cu nevasta. Nu a fost un om liniştit, a trăit nişte experienţe fundamentale, pe care le-a descris destul de tăios. Cehov are un tip de privire atât de exactă şi de sfredelitoare asupra sufletului omenesc şi a ceea ce se întâmplă cu omul, încât textul poate să stea liniştit alături de tipul de cinism şi de relativism contemporan al generaţiei de astăzi. Mesajul e foarte dur, dar foarte exact.
S.C.: În spectacolul dvs., personajele râd şi plâng, dualitatea şi contradicţia sentimentelor se îngemănează.
A.D.: Nu te poţi apropia de om în general fără să râzi, asta e părerea mea. Cehov a scris comic, îşi subintitula piesele comedii. E unul dintre scriitorii mari cu adevărat, pe care eu, într-un clasament personal, îi număr pe degetele de la o mână. Teatral vorbind, cineva poate să deschidă orice pagină de Cehov şi s-o spună pe scenă, depinde cât de hăruit este s-o spună bine.
Vina care ne urmăreşte
S.C.: Aţi ales, în distribuţie, un trio redutabil: Marius Cordoş - soţul Ivan Petrovici Bugrov, Iulia Popescu - soţia Liza Ivanovna, Demis Muraru - amantul doctor Grigori Vasilievici Groholski.
A.D.: Actorii de la Braşov sunt foarte buni, chiar e o încântare să muncesc cu ei. Mă aflu acum la al patrulea spectacol pus în scenă la Braşov, după Fraţii, de Sebastian Barry, Aşteptându-l pe Godot, de Beckett, Vă pupă Piticu' din Franţa, de Antoaneta Zaharia. Au fost toate spectacole care mi-au ieşit bine. M-am înţeles foarte bine, de fiecare dată, cu trupa de la Braşov: sunt actori excelenţi, care merită foarte tare să fie văzuţi, remarcaţi, răsplătiţi.
S.C.: Aţi disecat, în spectacol, sfâşierea, sentimentul de împărţire şi de vinovăţie a femeii.
A.D.: E cumplit, e exact cum e viaţa. Problema cu iubirea, şi cu dragostea, şi cu mariajul, şi cu fidelitatea, şi cu amorurile succesive rămâne o problemă total nelămurită pentru noi toţi. Spectacolul redă o imagine exactă a ceea ce se întâmplă tot timpul în viaţa noastră. În dragoste, şi răul, şi binele coexistă în aceeaşi găoace. Omul e o fiinţă absolut ridicolă în univers.
S.C.: Aţi surprins umilinţa, cedarea, compromisul dintr-un triunghi conjugal. Până unde merge ipocrizia în dragoste?
A.D.: Omul îşi joacă umilinţa, dar o joacă la fel cum o face un actor foarte bun, adică te convinge. Fiecare dintre noi este convins de propria suferinţă. Fiecare e convins că e un om cinstit, un om bun, până vine cineva şi îi arată că nu e tocmai aşa de bun, când jigneşte, răneşte sau loveşte pe cineva. Şi facem asta tot timpul.
S.C.: Sunteţi de acord cu ideea că fericire peste cadavre nu poate fi construită?
A.D.: Da, vina ne urmăreşte. Şi plătim pentru actele noastre, pentru lipsa de caracter, mai devreme sau mai târziu. Omul, de când a fost alungat de acolo, din grădinuţa aceea care se chema Paradis, o ţine într-o jelanie. Şi n-o spunem numai noi, o spune tragedia greacă, dacă ne raportăm la lecturile academice. Însă, de la Aristofan încoace, lucrurile au început să se schimbe. Până la urmă partida a fost câştigată de Aristofan şi de Eugen Ionescu, mai mult decât de Hecuba. Cred că omul e o fiinţă ridicolă, care se clatină, căutându-şi sensul prin propria lui morală, prin propriile lui idei şi nimicnicii - asta când se zbate de unul singur, fără Dumnezeu, fără un fundament serios pe care să se sprijine.
S.C.: Aţi reflectat nemilos cea mai adâncă puritate care coexistă alături de vulgaritatea cea mai abjectă...
A.D.: Cred că aşa este omul. Asta e datoria unui spectacol viu: să ne arate cum suntem în realitate.
S.C.: Personajul feminin, evreică get-beget, se molipseşte de patosul rusesc, lipsindu-i în acelaşi timp glumele cu Iţic. Cine este, de fapt, Liza Ivanovna?
A.D.: Liza înfruntă direct realitatea frustă, pravoslavnică a bărbaţilor. E motivul pentru care am extins puţin partea iudaico-umoristică. Bancurile şi anecdotele sunt o formă supremă de celebralitate. Da, e un tip de frământare de ghetou pe care nu am vrut s-o eludez deloc. Nu este o frământare tipic rusească sau pravoslavnică.
Salvarea vine prin extincţie
S.C.: Banii ce rol joacă în povestea asta? Iubirea e o marfă?
A.D.: Nu are o mare importanţă, decât aşa ca tramă, că totul are un preţ. Tipul de suferinţă pe care încerc să-l arăt nu are legătură totuşi cu banii. Personajele sunt pravoslavnice, ca şi noi: nu de bani e vorba. Pe soţ nu-l ajută deloc faptul că-şi vinde soţia, la modul propriu.
S.C.: Până la urmă, personajele îl caută pe Dumnezeu, în tot acest carusel?
A.D.: Da. Dacă dai deoparte banii, sexualitatea, golul limbajului, lipsa de conţinut a cuvintelor, comunicarea nulă, până la urmă rămâne doar tipul ăsta de "desperare". Liza Ivanovna nu-şi găseşte locul, nici teatrul n-o ajută. Rămânem singuri şi goi în univers, deşi clamăm tot timpul acest sentiment, acest cuvânt care este dragostea. Marile declaraţii ale oamenilor sunt cele despre iubire. Armatele care vin cu buldozerele, cu tancurile spun de cele mai multe ori că o fac din iubire. În numele iubirii se fac cele mai mari crime. Iubirea a rămas mai degrabă un cuvânt fără acoperire... Mai mult, are loc simularea unei pasiuni generale. Că-l privim cu haz, cu mare seriozitate sau cu tristeţe, drumul e acelaşi: duce spre o prăpastie.
S.C.: Spulberarea iluziilor despre bărbaţi e dură de fiecare dată.
A.D.: Personajul feminin se trezeşte. Din punct de vedere clinic, operaţia este extem de bine făcută de către Cehov. Adevărurile spuse sunt irefutabile. Pot să te deranjeze, să te supere, să nu-ţi placă forma în care sunt spuse sau asumate, dar ele rămân de neclintit. Lipsa unei preocupări dinafară pentru gâzele astea care se agită şi nu ştiu ce vor este de fapt o problemă reală care nu se găseşte în dosul poveştii cu atât de clamata iubire. Totul devine golit de sens.
S.C.: Salvarea de unde vine?
A.D.: Salvarea vine prin extincţie. Cred că salvarea vine stingând lumina, pur şi simplu. Nu cred că poate fi vorba de o salvare activă. Neputinţa rămâne foarte mare: ea a intrat deja genetic în fiinţele care vin, se nasc şi merg mai departe. Imaginea nu este plăcută, dar este liniştitoare. Citez din Beckett cea mai frumoasă replică din Aşteptându-l pe Godot: "Sfârşitul va fi lung, dar va fi frumos". Numai că sfârşitul va fi mai lung decât credem noi.
În piesele lui Caragiale e vorba de adulter
S.C.: Aţi îngroşat ideea de sexualitate primitivă care condiţionează actele şi purtarea personajelor.
A.D.: Nu cred că putem ieşi din ceva care ne este parte constitutivă, care ne aparţine atât de puternic - sexualitatea. Problema e că noi trăim într-un mediu geografic şi într-un tip de cultură care, din păcate, sunt dublate de un aspect trivial, de bâlci, de grosolănie. Vedeţi cazul Caragiale.
S.C.: De asemenea, în montarea dvs. de la Iaşi, O noapte furtunoasă, aţi arătat un Caragiale dezinhibat.
A.D.: E la mintea cocoşului să nu te întrebi cum e, de fapt, Caragiale. Cum la Cehov vezi că în subtitlul piesei scrie comedie, aşa e imposibil să nu vezi că în toate piesele lui Caragiale este vorba de un adulter. Întotdeauna cineva înşală pe cineva, şi în D-ale carnavalului, O noapte furtunoasă, O scrisoare pierdută... Până şi marea dramă Năpasta este de-o sexualitate îngrozitoare. Să nu ne dăm pe după deget şi să spunem că dramaturgul descrie doar moravurile mitocanilor... Însă, moravurile mitocanilor ţineau şi de sexualitate, nu numai de faptul că se îmbătau şi cântau manele. Personajele pluteau şi trăiau în această sexualitate de tip televizual acum, de expunere licenţioasă.
S.C.: Totuşi, nu e mult prea agresiv acest tip de exhibare a sexualităţii?
A.D.: Partea asta cu sexualitatea e o dezbatere mai veche. Culturile serioase au înghiţit, au asimilat povestea asta şi au dat opere majore. Atât timp cât noi continuăm să fim pudici pe de-afară, e eronat să spui că dramaturgul vorbea neapărat numai despre politică, Caragiale vorbea despre om. Iar omenescul include sexualitatea. Nu sunt adeptul psihanalizei, nu cred că tipul de sexualitate propus de Freud explică marele mister al omului pe pământ, dar să ignori povestea asta este totuşi o greşeală. Nu trebuie ignorată. Şi cred că asta e o perioadă în care exhib tipul acesta de sexualitate agresivă a omului. Poate şi din cauza vârstei.
S.C.: Credeţi că animalul din noi nu poate fi stăpânit?
A.D.: Cred că problema e de onestitate, îţi asumi condiţia sau nu. Şi dacă o faci, e imposibil să nu ai umor. Şi nu e vorba de bâlci, de băşcălie. E vorba de sarcasmul pe care-l practica şi Cioran. Ăştia suntem noi. Aşa e omul. De ce trebuie să fim altfel decât suntem? Suntem muritori, e simplu. Nu putem să ne comportăm ca şi cum nu murim niciodată. Nu suntem sfinţi. Sunt şi unii sfinţi: jos pălăria, îi respectăm şi ne închinăm la ei. Dar cine nu e sfânt, să-şi asume şi să-şi recunoască slăbiciunile atât de omeneşti.
S.C.: Scenografia lui Cosmin Ardeleanu, în spectacolul de la Braşov, Despre iubire... e construită pe gradene, mizând pe copacii "plantaţi" pe scenă. Vă e dor de pădurile din Piatra Neamţ?
A.D.: Da, mi-e dor de "pădurea de argint". Da, chiar este o pădure de mesteceni, lângă Piatra Neamţ, la Dobreni, care arată chiar aşa. Şi cred că, uneori, simpla noastră apariţie reuşeşte să maculeze tipul acesta de natură. Ne ascundem sau ne exibăm propria noastră neobrăzare, asta facem...
S.C.: Mai vânaţi?
A.D.: Niciodată. Am renunţat de mult, am devenit ecologist, iubitor de animale.
S.C.: Şi, totuşi, soţul caută, în Despre iubire la om să împuşte, în final, un mistreţ...
A.D.: Asta e partea suprarealistă pe care am iubit-o la nebunie la Cehov. O întâlnim şi la Gogol. Astea sunt ciudăţeniile pe care le-am iubit în artă, în toate expresiile occidentale, uneori extrem de uşchite, de trăsnite. Cehov, doctorul, cel care îţi dă senzaţia de linişte, de mare umanist, are însă această privire introspectivă, adâncă, spre zonele extrem de întunecate ale sufletului omenesc. Râdem de ele sau medităm asupra lor, asta nu înseamnă că nu există zone neexplicate. Însă ca orice mister, ele pot să stârnească râsul.
Universul spectacolelor
S-a născut la 13 februarie 1955. Este nepotul actorului Benedict Dabija.
A absolvit în 1978 secţia de regie UNATC.
A debutat în 1976 la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, cu spectacolul Răfuiala.
A fost repartizat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ.
Director general al Teatrului Odeon Bucureşti: 1991-1994 şi 1996-2002
A montat în Bucureşti, dar şi la teatre din provincie texte clasice, cât şi texte din dramaturgia contemporană română şi străină.
În 2010, a apărut cartea Habarnam în oraşul teatrului. Universul spectacolelor lui Alexandru Dabija, de criticul Miruna Runcan şi apărută la Editura Camil Petrescu.