Despre dragoste şi alte dependinţe - Love and Other Drugs

Nu am greşit. Mai bine vorbim despre dependinţe decât despre dependenţe în Love & Other Drugs, o comedie romantică pentru oameni mari - melodramă - pledoarie pentru toleranţă - satiră despre Viagra şi sex care e atât de dornică să bifeze cât mai multe genuri şi teme încât le fusereşte pe toate.
 
Ce vrea să "zugrăvească", de fapt, filmul lui Edward Zwick? Încă înainte de a începe filmul, ratingul de 15 ani pentru România care apare pe ecran ne indică faptul că vom asista, probabil, la imagini mai puţin pudibonde faţă de cum ne-a obişnuit Hollywoodul.
 
Pe urmă, când Anne Hathaway începe să-şi arate sânii, iar Jake Gyllenhall dosul, ne putem mira de curajul regizorului, producătorilor şi al celor doi interpreţi de a veni cu un film de divertisment destinat nu întregii familii (plus căţeilor), ci doar persoanelor mature.
 
Curând vom observa că poante nu prea sunt, dar şi că filmul a virat dinspre o comedie romantică cu mai multă pasiune decât umor (afişul sugera oricum o comedie romantică) spre o dramă mistuită de sentimente frumoase. Acesta e începutul sfârşitului.
 
Jamie Randall, care are înfăţişarea sexy a lui Jake Gyllenhaal, e un tânăr agent de vânzări din anii '90 fără prea multe probleme şi fără prea multe scrupule. Se poate culca şi cu iubita şefului magazinului unde-şi face veacul vânzând casetofoane, şi cu instructoarea de la Pfizer când schimbă domeniul, şi cu secretarele medicilor cărora are interes să le vâre sub nas Zoloft când intră în pâine.
 
Că aşa fac şi cei care vând Prozac, tot ce se poate. Suntem introduşi cu un vag umor şi o undă de blând cinism într-o lume de care nu aveam habar. Agenţii de vânzări - cel puţin aşa cum îi prezintă filmul - sunt o haită de tineri şi tinere agreabili, dar cu o minte de agent de bursă, care se afişează prin spitale trăgând gentuţe pe roţi cu siguranţa de sine a personalului aerian. Sunt, de fapt, nişte şacali.
 
Când apare în scenă pacienta cu debut de Parkinson, Maggie Murdock (Anne Hathaway), începutul de satiră se mută pe alte şine şi debutează comedia romantică. Maggie îl pocneşte cu poşeta în cap când află că şi-a arătat sânul cuiva care se pretinde medic. El începe să-i facă curte.
 
Dar nici comedia romantică nu merge prea multe staţii. Maggie e atât de intuitivă încât nu doar că-l scanează din prima pe Jamie, dar îi serveşte şi nişte replici neverosimil de deştepte sau îl dezarmează cu This is the best you've got?! Tachinarea are un aer fals pentru că, deşi cei doi actori sunt agreabili şi le stă bine împreună, felul  în care sunt puşi să joace nu e ceea ce trebuie.
 
Foarte curând, comedia devine pasiune sută la sută, cei doi actori încercând să-şi justifice nuditatea şi străduindu-se să pronunţe cât mai natural replicile inteligente (şi) din dormitor.
 
Bifând un frate obez (al lui Jamie) de o lubricitate transpirată demnă de un film de Judd Apatow, filmul mai înaintează două staţii. Când am văzut deja suficient de multă pasiune, nelăsându-ne însă convinşi de apariţia fiorului liric (prea convenţional e întreg cadrul) şi când ne întrebam dacă Maggie chiar are Parkinson, hop şi drama.
 
Se schimbă locomotiva ca la Braşov şi, cu forţe noi, filmul se repezeşte şuierând spre melodrama unde şi eşuează ca şi cum i s-ar fi terminat şinele şi s-ar fi oprit din inerţie. La un moment dat pare chiar interminabil. Din fericire, nu e.
 
Mai ţineţi minte melodrama lui Arthur Hiller, Love Story, în care jucau Ryan O'Neal si Ali MacGrow? Cam pe acolo ajunge Love and Other Drugs când începe defilarea Parkinsonului şi toată problema se reduce la "Hai să ne despărţim!" "Ba nu!". Cu precizarea că filmul lui Edward Zwick îi e cu mult inferior filmului din 1970.
 
Cine se mai gândeşte la râs, la sex, la satiră? (Pardon, am omis din cronologia evenimentelor micul capitol derutant despre apariţia Viagrei, care pare să aparţină altui film.)
 
Melodrama mătura tot, inclusiv instinctele actoriceşti ale celor doi interpreţi care fac eforturi să-şi păstreze naturaleţea, dar care ajung să joace dezordonat (sunt la fel de confuzi ca păsările din Bucureşti derutate de schimbările de temperatură).
 
Jake Gyllenhaal era mult mai convingător până şi în The Day After Tomorrow, unde avea măcar acelaşi registru, iar între jocul de acum al lui Anne Hathaway şi cel din Rachel Getting Married e suficient de mare diferenţa cât să-ţi dai seama şi fără să te pricepi că, oricât de talentat ar fi un actor, nu se descurcă fără un regizor bun.
 
Lucrul care e, de fapt, cel mai derutant la acest film e că nu se mulţumeşte să stea într-un singur fotoliu. Vrea să pară cât mai cu moţ ("E mai mult decât comedie romantică, e chiar dramă!", ar putea suna reclama), de aceea se lăcomeşte la mai mult.
                                                                              
Specializat în filme masculine şi de calibru totuşi modest (deşi unele cu actori cunoscuţi), Edward Zwick a mai faultat o dată melodrama cu Legend of the Fall. Se pare că anima sa e dificilă, mai bine să n-o provoace.