Cu al patrulea film pe care îl regizează împreună, francezii Gustave Kervern şi Benoît Delépine (care se amuză că în străinătate sunt consideraţi belgieni) nu se îndepărtează prea mult nici de substanţa, nici de stilul filmelor precedente, însă îi oferă lui Gérard Depardieu un rol memorabil. E al patrulea film în care el şi Isabelle Adjani sunt parteneri.
Cu un abdomen cât toate zilele şi părul atârnandu-i laţe peste umeri, Gérard Depardieu interpretează rolul unui bărbat de condiţie modestă care, ieşind la pensie, nu poate primi toţi banii pentru că nu toţi cei pentru care a lucrat destoinic în decursul anilor l-au şi declarat.
Ca să obţină dovezile necesare unui venit şi-aşa modest, Serge Pilardosse (nume care sună comic şi în română) încalecă antica sa motocicleta germană Mammuth şi pleacă, indiferent la privirile vag ironice ale soţiei şi ea masive şi lăsate (Yolande Moreau într-un rol de mai mica întindere ca cel din Louise-Michel, dar "de largă respiraţie"), care pufneşte la vederea puzzle-ului primit cadou de pensionare.
Filmul este un roadmovie, deci - ca în viaţă - drumul contează mai mult ca destinaţia, iar câştigul lui stă în tandreţea cu care îşi conduce protagonistul spre spaţiile umbrite ale memoriei pentru a-l face să înţeleagă că viaţa nu a ajuns la final şi că mereu există şansa unui nou început. Chiar şi la 60 de ani.
Mammuth a fost comparat de unii critici francezi cu The Wrestler, de Darren Aronofsky, dar, poate în mai mare măsură, el îţi aminteşte de Broken Flowers al lui Jim Jarmusch, cu precizarea că singurul personaj feminin care bântuie amintirea eroului este cel interpretat de Isabelle Adjani, fosta femeie iubită murind demult, într-un accident de motocicletă (deci cuvântul "bântuie" e justificat). Şi mai e o precizare: Serge Pilardosse nu a fost un ticălos cu femeile care azi îl urăsc în bloc (aşa cum se întâmplă cu protagonistul din Broken Flowers), ci a fost considerat mereu un tip mai simplu la minte.
Cei doi regizori nu sunt numai fani ai filmelor lui Jim Jarmusch (Dead Man numărându-se printre favoritele lor), dar recunosc că datorează din inspiraţia pentru acest film şi lui Easy Rider (semnat de Dennis Hopper în 1969), care le evocă sentimentul unic de libertate pe care îl ai atunci când conduci o motocicletă.
La fel de bine te poti gândi şi la un alt roadmovie despre bătrâneţe, The Straight Story (1999) al lui David Lynch, în care un bărbat aflat la apusul vieţii pleacă într-o lungă călătorie cu tractorul pentru a se împăca în al douăsprezecelea ceas cu fratele său.
Un alt lucru reuşit în Mammuth e faptul că, deşi pleacă de la faptul social, se îndepartează de el şi îl uită până la urmă, dezvoltându-se pe direcţia unui cinema poetic, de o simplitate aproape dezarmantă. Acest lucru poate face ca filmul să le placă şi celor care nu au gustat filonul social din precedentele creaţii ale tandemului Kervern-Delépine, filon care poate fi suspectat drept poză, dar una de efect atâta timp cât cei doi şi-au delimitat teritoriul.
E o părere personală, dar cred că angajarea socială a celor doi cineaşti e un artificiu stilistic. Mizerabilismul din filmele lor e de aceeaşi culoare cu gustul pentru un anume gen de umor - extrem de sec şi adesea incorect politic. Personal, nu le găsesc întotdeauna autentice, dar Mammuth e mult mai accesibil şi mai digerabil.
Filmul arată destul de trash (e filmat în Super8), dar regizorii au dorit în mod intenţionat să îl facă să arate ca un film alb-negru în culori. Există scene de foarte bun umor, cum e escaladarea verbală dintre erou şi vânzătorul de la măcelărie care, de la o simplă şi amiabilă discuţie, ajung în câteva secunde să se porcăiască, dar există şi momente când cuvintele sunt în plus.
Dovadă că trailer-ul nu dezvăluie prea multe din film, deşi extrage ideea principală: nu există înţelepciune mai mare decât să-ţi iei mâinile de pe ghidon şi să îi permiţi drumului să te ducă. Această lecţie simplă ne este livrată printr-un film la fel de simplu. Îl putem complica noi pe urmă, dacă ţinem neapărat.