Am întîlnit şi români fericiţi. La Dineu cu proşti

Dineu cu proşti este un model de comedie bulevardieră fără nici o pretenţie artistică, dar scrisă cu nerv, cu ştiinţa replicii şi a situaţiei, ofertantă pentru toate personajele (cu excepţia soţiei: rol atît de insipid, încît nici cea mai bună actriţă n-ar avea ce scoate din el). Aparent, e vorba despre prostie şi despre cinism, despre aroganţa intelectualului rafinat care îşi  bate joc de cei mai puţin dotaţi, călcînd cu bocancii peste sensibilităţile şi naivităţile lor.

Ideea sadică a lui Pierre de a-şi rîde, împreună cu amicii lui, în timpul unei cine aranjate, de François, un amărît de conţopist pasionat de machete din chibrituri, i se întoarce împotrivă: într-o singură seară face o criză de sciatică, soţia îl părăseşte şi face un accident de maşină, apoi îl lasă şi amanta, ba îi cade şi fiscul pe cap. Viaţa, aşadar, îl loveşte şi-l face să înţeleagă... etc. Plus că nătîngul mai zice şi lucruri de bun-simţ, e prost cu măsură şi sensibil pe alocuri, bine intenţionat în felul lui. Şi aşa, o suită de situaţii amuzante, care se înlănţuie cam ca în filmul în care Stan şi Bran distrug o casă pornind de la nimic. Dar nu e nici o adîncime psihologică aici, e doar o înşiruire de momente vesele, foarte bine jucate.

Piesa a avut atîta succes, că Veber a făcut şi film din ea - ceea ce uşurează, evident, sarcina oricărui regizor. Iar Ion Caramitru oricum nu avea mare lucru de făcut cu actori ca cei pe care i-a distribuit cu mînă sigură. E suficient să-i arăţi, de preferinţă din faţă, într-un decor cuminte, clasic, de mult bun-gust - şi sala e în delir. Horaţiu Mălăele, starul indiscutabil al spectacolului, e exact ca întotdeauna: impecabil, perfect, chiar şi atunci cînd improvizează. Personajul lui e o combinaţie de prostie strălucitoare, venită din străfunduri şi din monomania machetelor din chibrituri, şi vulnerabilitate de om simplu, lovit de soartă, care alternează momentele de exaltare neghioabă cu cele de tandreţe amărîtă.

Îl secondează Şerban Ionescu, perfect şi el, dar într-un rol mai puţin spumos, de intelectual uşor înţepat, amoral, bon viveur, care asistă neputincios la demolarea propriei existenţe. Două momente memorabile, cu care umple literalmente scena (mai ales la a doua intrare, binişor ameţită de alcool), are Medeea Marinescu în rolul amantei cu pasiuni canine şi indiene. Savuros, tot ca întotdeauna, egal cu sine, e şi Alexandru Bindea, inspector la fisc, atotputernic pînă află, în direct, în timpul serii, că soţia îl înşală cu victima controlată ziua. Foarte buni sînt, de asemenea, Dorin Andone - prietenul căruia  Pierre îi suflase nevasta, foarte hazos pe post de prieten prevenitor care îşi rîde-n barbă de satisfacţie - şi Alexandru Georgescu, doctorul de oase, într-o scurtă apariţie. O distribuţie de zile mari.

Sigur, unii cîrcotaşi s-ar putea întreba de ce să montezi aşa ceva la TNB. Faţadă la bulevard nu obligă, totuşi, la inventarea unei vocaţii de teatru de bulevard. Alţi cîrcotaşi şi-ar putea aduce aminte de învăţăturile doctorului Dorn către Kostea Treplev, din Pescăruşul lui Cehov: "Opera de artă trebuie neapărat să exprime o idee mare. Numai ce e serios e frumos... să înfăţişezi numai ce-i important şi veşnic." Şi s-ar putea întreba de ce, în general, ar fi cineva interesat de un asemenea text. Cum de ce? Pentru că prilejuieşte roluri frumoase unor actori de care lumea e îndrăgostită. Bine, ar spune alţii, dar e mult prea puţin pentru aceşti mari actori, nu le faci nici un bine punîndu-i să joace în prostioare amuzante. A se slăbi! La naiba cu snobii constipaţi care nu pot să rîdă simplu şi deschis, aşa cum rîd seară de seară cîte o mie de români fericiţi care încă ştiu să se distreze fără fasoane. Lumea vrea distracţie. Şi TNB i-o dă. Bravo lui!
 
Teatrul Naţional Bucureşti (Sala Mare)
Dineu cu proşti de Francis Veber
Traducerea: Tudor Ţepeneag
Regia: Ion Caramitru
Scenografia: Florilena Popescu Fărcăşanu
Cu: Horaţiu Mălăele, Şerban Ionescu, Medeea Marinescu, Alexandru Bindea, Costina Ciuciulică, Dorin Andone, Alexandru Georgescu.