Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Dineu cu proşti

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Un festin cu grei! - Dineu cu proşti


octombrie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Horaţiu Mălăele e François. François e artizan de poduri din beţe de chibrit, bărbat părăsit de nevastă şi prost cu spume. Actorul e ca o pastilă efervescentă zvârlită-n apă: aruncat pe scenă, sfârâie. Dacă după o gafă a lui François te aştepţi, din clipă-n clipă, să dea iar cu bâta-n baltă de mama focului, nu te înşeli. O s-o trântească mult, mult mai rău! Până când o să te doară pieptul de atâta râs. Însă pe fundul bălţii în care prostul loveşte, naiv şi sistematic totodată, cu bâta, se ascund profunzimi subtile, pe care bine-ar fi să nu le scapi din vedere. Nu că altminteri Dineul... n-ar fi delicios!

Condeiul lui Francis Veber trebuie că nici n-a scârţâit pe hârtie când a scris Dineu cu proşti: a uns-o de-a dreptul! Pentru că a ieşit o piesă... aproape comestibilă de savuroasă ce e! Consistenţă dramatică. Vivacitate. Alertă. Naturaleţe. Gaguri explozive. Comic jucăuş ca o spirală, scânteietor ca un artificiu. O partitură polifonică sclipitoare, un portativ care curge în cascade de râs. Piesa, scrisă de Veber în 1993, a fost ecranizată în regia autorului, cu titlul Le dîner de cons. Văzut de peste nouă milioane de francezi, filmul i-a atras autorului atât nominalizarea la premiul César pentru cel mai bun regizor, cât şi prestigiosul trofeu la categoria cel mai bun scenariu. În română, textul a fost tradus de Tudor Ţepeneag.

Peste fundaţiile scriptice bine legate vine, la Teatrul Naţional Bucureşti, în regia impecabilă a lui Ion Caramitru, suflul desăvârşit al unei distribuţii cum nu se putea mai nimerite: Horaţiu Mălăele în rolul prostului trist şi binevoitor; Şerban Ionescu, în rolul editorului versat; Medeea Marinescu, amanta beţivă şi isterică; Alexandru Bindea, portărelul mucalit, care tace şi face; Costina Ciuciulică, soţia delicată, discretă, dar puţin nefericită; Dorin Andone, un om de lume, degajat şi Alexandru Georgescu, un medic precaut şi categoric. Dintre ei, prostia aproape inocentă, dar teribilă, a lui François răsare senină, cu o graţie burlescă. Horaţiu Mălăele a pus carne cu o migală desăvârşită pe scheletul personajului lui Francis Veber, probabil cu aceeaşi scrupulozitate cu care François plămădea poduri din beţe de chibrit. Însă vâltoarea de situaţii în care dramaturgul îşi împinge personajele scoate la suprafaţă, cu umor dar şi cu profunzime, multe hoituri. Aşa încât, până la urmă, nu mai ştii care e prostul.

E vorba despre o joacă de oameni mari. Un grup de intelectuali, sastisiţi de viaţa pariziană, se ţine de şotii: în fiecare miercuri seară se întâlnesc pentru un dineu cu proşti. Adică fiecare dintre ei, după ce a scotocit după cel mai prost dintre proşti, după ce i-a întocmit cu meticulozitate dosarul, îşi aduce la întâlnirea simandicoasă exemplarul. Proştii, puşi faţă în faţă, sunt antrenaţi cu viclenie în discuţie, traşi de limbă, în fine - lăsaţi să se desfăşoare, pentru ca la finalul serii, prostul desăvârşit să primească trofeul meritat.

Schema e simplă. Acum, cine crede că mergând la piesă va asista la o atare cină delicioasă, uită că piesa de teatru, ca şi scenariul de film, nu se simte bine până când nu are o ruptură de nivel. De data aceasta, ruptura de nivel era cât pe ce să fie de coloană, pentru că editorul Pierre, în sufrageria căruia ne aflăm, suferă nitam-nisam o criză de sciatică. Rămâne încremenit. De şale. Şi în proiect. Pentru că miercurea asta n-o să mai fie niciun dineu! Recomandarea doctorului e mai degrabă o poruncă, iar Pierre, oblojit, îndoit, necăjit, nu poate decât să îl asculte. Dar ce te faci, că prostul lui de săptămâna aceasta e deja pe drum! Odată ajuns la reşedinţa editorului, gafele lui François curg şuvoi, cu inocenţa şi seninătatea autorului lor, provocând cele mai hilare, spumoase şi tragi-comice încurcături: nevasta pleacă de-acasă; încercările soţului de a o recupera sunt date de gol faţă de cel mai mare rival al său (şi presupus amant al delicatei doamne); amanta beţivă, isterică şi iubitoare de câini e dată în vileag; portărelul aterizează zgomotos fix în baia unde erau ascunse obiectele valoroase; se cade, (se) doare, se spumegă, se suferă, se ţipă, se gafează; se răstoarnă tot, de la vase până la situaţii, prietenii şi mariaje. Şi se râde cu sughiţuri.

Însă dincolo de tot amuzamentul, în comedie se înfige câte-o suliţă de tragic. În spatele prostului de menajerie de ascund drama, tristeţea. Astfel încât, după ce te-ai zguduit de râs o oră şi jumătate, te trec fiori pe şira spinării când François, care se prinde în final de schemă, rosteşte cu lacrimile-n gât şi cu un tragism de care nu l-ai crede în stare pe un gogoman ca el: "Să vă gândiţi de 1.000 de ori înainte să spuneţi despre cineva că este prost!" Lecţia adevărată o încasează tocmai cei care se credeau geniali: "De două ore primesc palmă după palmă. Aţi reuşit să-i răzbunaţi pe toţi proştii, de la toate dineurile, din toată lumea!" (Pierre Brochand)

Dineul cu proşti se dovedeşte a fi un joc mai periculos decât cel cu focul - e un joc cu sufletele oamenilor. Şi chiar dacă e mult mai interesant, după cum spune Brochand, decât dineurile cu urâte pe care le făcea doctorul în studenţie, cel din urmă are dreptate: "Cu urâtele nu rişti nimic!"



 Toate articolele despre Dineu cu proşti


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Anca-Maria Pănoiu


Alte articole

 Am întîlnit şi români fericiţi. La Dineu cu proşti, Liviu Ornea


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer