Într-o producţie ce mi-a amintit pe rând de Matrix, Seven, The Devil's Advocate, Little Mermaid, You've Got Mail, Devil Wears Prada, Serendipity, Inception şi mai noul Black Swan, ni se comunică, sub aproape aceeaşi formă, că liberul arbitru există. Şi că diavolul nu este împăcat cu asta încercând prin orice tertip, de regulă prin ispita mândriei, să te sperie şi să te seducă în acelaşi timp, pentru ca, în final, să renunţi la libertate. Chiar nu contează că Terence Stamp stă în faţa lui Matt Damon sau Al Pacino în faţa lui Keanu Reaves, asistăm la acelaşi proces de negociere: "totul" în schimbul executării planului luciferic, care îl amputează, prin omisiune, pe om, lipsindu-l de posibilitatea iubirii.
Şi pentru că nu doar intens-lecturatul Capitol 13 din Epistola 1 a lui Pavel către Corinteni îţi spune că "Dacă dragoste nu ai, nimic nu-ţi foloseşte", ci şi firea noastră îndumnezeită ne determină să alegem strâmb, poate, pentru ochii / mintea unora, în unele momente, alegerea lui David Norris (Matt Damon), mi se pare esenţială. El nu alege o balerină, graţia sau echilibrul ei din dans, el alege să se echilibreze pe sine. Pentru că doar în această formulă, cu iubirea "inclusă", omul poate fi complet şi se poate re-asemăna Creatorului său.
Îmi place cu precădere simbolismul ascuns al filmului, capacitatea scenariului de a surprinde, de exemplu, etajările legiunilor lumii ascunse privirii noastre - de la tânărul înger căzut, Harry, care încă mai păstrează reflexia dumnezerii, la Thompson, "artileria grea" ce trebuie activată în faţa răzvrătirii neplanificate şi persistente a unui muritor. Cu cât este mai întărită puterea de a crea a omului, în cazul acesta, de a improviza, de a nu se alinia "planului" şi de a fi persistent în iubire, cu atât războiul e mai intens.
Ce ne arată filmul, utilizând un tip mai fin de demagogism american decât în Forrest Gump, spre exemplu, este că nu ştim să ne bucurăm de darul libertăţii, nu reuşim să fim suficient de persistenţi cu ce ne dorim şi că nu suntem suficient de convinşi că inima nu ne poate înşela. Mintea şi, în general, separarea dintre minte, corp şi suflet, ne alienează. Cred că filmul are două puncte focale. Primul (ca intensitate revelatoare şi salvatoare, chiar dacă, în ordine cronologică, acesta ar fi al doilea) este momentul sărutului de pe acoperiş, pe care, personal, am ales să îl citesc ca fiind confirmarea faptului că iubirea se poate manifesta cu cât eşti mai aproape de Sus şi poate spulbera răul. Al doilea moment este acela al tentaţiei. David este într-o imensă parcare pustie. Iisus era în deşert...
Diavolul este plictisitor şi pentru că aplică aceleaşi tehnici pentru a te ispiti şi a nu fi liber în alegeri expunându-ţi felii de adevăr şi acţionează aşa de la începuturi. Atunci a zis: "Mănâncă pentru că vei cunoaşte", dar nu a zis "Şi vei şi muri". În film zice "Şi va fi cea mai bună balerină", dar nu zice că "Şi va fi nefericită".
Aceia dintre noi care cad, sunt cei care simt dulceaţa lingurii de zahăr, dar nu intuiesc gustul amar pe care îl simţi apoi în gură şi arsurile de la stomac... Sunt aceia dintre noi care gândesc pe termen scurt, previzibil, robotic şi care nu îşi permit creativitate în manifestările lor cotidiene. Pentru că nu au încredere în ei şi mai ales nu au conştiinţa că ei sunt dumnezei. Sunt cei care rămân în minte şi nu coboară nimic, nici măcar rugăciunea în inimă...
Discursul politic este scris, repetat, studiat, repetat, pronunţat astfel încât să fie perfect pentru a îndeplini misiunea diavolului: mişcarea la unison. el încearcă să uniformizeze, dar nu încearcă să modifice personalităţi şi sentimente, pentru că ştie că acolo sălăşluieşte Dumnezeu.
Dansul, pe de altă parte, nu are, aparent nici o structură: mişcările curg, (aparent) spontan, una din alta şi ţes miriade de posibilităţi în ochiul nostru interior. diavolului îi este străină construcţia. Ce este previzibil, el poate controla şi distruge. Ce reuşesc acei oameni care rămân în mintea altor oameni este să rămână şi în sufletul lor şi fac asta prin a activa, în celălalt, libertatea fantasmei personale şi nu fantasma libertăţii personale. Nu un proces seductiv programat, ci un proces liber, ce permite nuanţe în interpretare. Aici reuşesc oamenii îmbunăţiţi să se diferenţieze de electronii de valenţă. Prin faptul că trec de banda interzisă, în banda de conducţie. Acolo unde, chiar dacă stau o clipă, reuşesc să sfideze controlul impus şi să devină din metale reci - carne şi oase.
Ar mai fi fost de comentat câteva motive: al uşilor, al apei ca element viu, al unirii contrariilor. Le consider mai degrabă intuitive, toate pledând, în corul întregului film, împotriva stereotipiei. Am construit clădiri care nu au etajul 13, oamenii se feresc să ia decizii vineri, 13, dar mă întreb dacă ştiu că asta e mai mult decât un motiv stereotip. diavolul e atât de viclean încât îţi zice să încapsulezi teama faţă de el într-o cifră şi, apoi, să te relaxezi. Pentru ca să te poată surprindă cu adevărat: 14 este, de fapt, Cifra.
.
.
.
.
.
.
.
sau nu.