Plictiseală, numele tău e Oscar - Premiile Oscar, 2011

Nu ne obligă nimeni să ne trezim noaptea, la ora 3. Sau să nu dormim deloc. Dar ne dă ghes fascinaţia Hollywoodului, care vrea să ni se instaleze în sufragerie cu toată recuzita ei strălucitoare şi irezistibilă. Şi atunci pregătim din vreme un litru de cafea tare, numai bună să ne fixeze ochii în poziţia lipit-de-televizor timp de patru ceasuri nocturne. Apoi recapitulăm filmele favorite. Ne-amintim ce bine am râs la poantele de acum doi ani şi sperăm să nu ne cadă colţurile gurii ca anul trecut. Ce mai, sigur ne aşteaptă o noapte de spectacol american!
 
Şi începe binişor. Dar "binişor" pentru Oscaruri nu e tocmai grozav. Inception e pretextul pentru un soi de excursie de tip vis-în-vis, în mintea lui Alec Baldwin, care ne trece pe rând prin câteva dintre filmele nominalizate. Prezentatorii, Anne Hathaway şi James Franco, sunt clienţii lui Leo DiCaprio pentru extragerea reţetei de succes în prezentarea spectacolului, din subconştientul lui Baldwin. Subconştient din care se întorc în prezent, pe scenă, cu... maşina timpului?! Oh, nu! Nu se poate să avem un déjà-vu, déjà-connu, de la primul episod! Şi asta, din păcate, anunţă toate celelalte banalităţii, repetiţii şi interminabile pauze de imaginaţie din program. Pentru că, în ansamblul ei, asta a caracterizat gala cu numărul 83. Nici discursurile câştigătorilor nu s-au lăsat mai prejos: au urmat îndeaproape tiparul plat şi plicticos al celei mai mari părţi din spectacol. Degeaba a cântat Anne singurică, ca să nu uităm că are voce bună. Degeaba a apărut (atât de scurt) Billy Crystal, ca să ne amăgească cu speranţa că ar rămâne mai mult de trei minute.

Păi nu e trist să râzi mai tare la glumele lui Bob Hope, pe care l-au proiectat într-un colţ şi care a prezentat Premiile Oscar acum două ere, patru televizoare color şi şapte televizoare alb-negru, din care primul avea ecran rotund? Este. Şi ce-a fost cu apariţia absolut încremenitoare a lui Kirk Douglas? Care nu arată nici un an sub cei 94 pe care îi are, dar nu asta a fost problema, ci felul în care de abia s-a înţeles ce vorbea. Cum a putut Academia să-i facă una ca asta nu se explică deloc prin refuzul de a prezenta al celor doi câştigători de anul trecut ai categoriei Cel mai bun actor / actriţă în rol secundar.

Dar să o luăm încetişor cu dezvăluirea premianţilor. Oscarul pentru cea mai bună imagine l-a luat, spre surpriza criticilor, care nu i-au dat prima şansă, Wally Pfister, pentru Inception. Astfel a început mica listă de realizări mai mult tehnice a lui Inception: Oscar pentru cel mai bun montaj de sunet, pentru cel mai bun mixaj de sunet şi pentru cele mai bune efecte speciale. Deci, patru premii Oscar pentru un film care nu a intrat în cărţi la nici una dintre categoriile "grele", în ciuda succesului său de public, incontestabil.
 
Cea mai bună actriţă într-un rol secundar a fost desemnată (cine alta decât) Melissa Leo (The Fighter), care a făcut nefăcuta: a scăpat din guriţă ceea ce a americanii numesc "the F-bomb": cuvântul acela din patru litere peste care trebuie să pună bipuri toate televiziunile şi care nu se face să-l arunci spre publicul minor, un posibil privitor, din dubla ta calitate de lady şi de mamă. Dar ce să-i faci, vârtejul emoţiilor e prea ameţitor ca să nu-ţi scapi adevăratele gânduri cu o candoare deloc specifică vârstei. Unii şuşotesc deja că vântul stârnit de vorba asta mare o să tragă cu putere uşa din dosul Hollywoodului peste nasul doamnei Leo.

Oscarul pentru cel mai bun actor într-un rol secundar l-a luat bărbosul Christian Bale (The Fighter), în acord cu predicţiile majorităţii. Nu-i vorbă, că şi el a lansat la apă submersibilele: "what the hell" şi "bloody hell", două dintre variantele locale ale românescului: "ce dracu'!", care ar fi fost de preferat să fie înlocuite cu alternative mai drăguţe şi mai prietenoase pentru populaţia pre-pubertară, cărora, zice-se, le era destinată ediţia de anul acesta.  Dar, având în vedere că era cât pe ce să-i sufle premiul logopedul regelui, Geoffrey Rush, e de mirare că s-a limitat la un gest de uimire atât de puţin original, dar atât de clar rostit.

Premiile pentru cel mai bun scenariu original şi cel mai bun scenariu-adaptare au plecat cu cei doi scenarişti văzuţi din start în postura de câştigători: David Seidler şi Aaron Sorkin, pentru The King's Speech, respectiv The Social Network. Dacă primul a fost chiar amuzant, spunând că, la 74 de ani, e cel mai bătrân câştigător al premiului şi speră că recordul lui va fi repede şi des doborât, Aaron Sorkin a lungit inutil poveştile şi mulţumirile peste toate acordurile de orchestră care îl scoteau elegant din scenă. A înghesuit la final şi o atenţionare pentru fiica sa, care, în lumina noului respect pentru premiatul ei tată, ar trebui să-şi educe mai bine porcuşorul de Guineea?!
 
Dacă premiul pentru cel mai bun lungmetraj de animaţie nu se putea duce, în opinia votanţilor Academiei,  decât la deja plictisitorul Toy Story 3, surpriza a venit la categoria cel mai bun scurtmetraj de animaţie, unde au fost lăsate la o parte favoritele Day & Night şi The Gruffalo. A câştigat The Lost Thing, al australienilor Shaun Tan şi Andrew Ruhemann, film plin de căldură şi imaginaţie, având la bază cartea ilustrată şi multi-premiată a aceluiaşi Shaun Tan.
 
Categoria Cea mai bună melodie originală a inclus şi două cântece din coloanele sonore ale filmelor de animaţie Toy Story 3 şi Tangled, Oscarul fiind luat de Randy Newman pentru We Belong Together, melodia destul de reuşită a lui Toy Story 3. Oricum, a fost cel mai bun "cântecel" din cele patru nominalizate, care s-au întrecut anul acesta în linii melodice de care nimeni n-o să-şi mai aducă aminte mâine. Şi când spun mâine, exact asta vreau să zic! Zmeura de aur pentru grupuleţul cântător ar fi mers negreşit în mâinile lui Gwyneth Paltrow, care le poate cânta liniştită copiilor ei, dar ar fi de preferat să nu ne umple şi nouă urechile cu sunete care par a sta împreună doar strânse cu cămaşa de forţă. A fost amuzantă în episodul din Glee, dar enough is enough! Reparaţia auditivă s-a produs la cea mai bună coloană sonoră originală, unde Oscarul le-a revenit lui Trent Reznor şi Atticus Ross, pentru un The Social Network cu note nu atât de puternice ca cele din Jaws, dar sigure şi cu semnătură care va rămâne recognoscibilă în timp.
 
Chiar dacă mulţi îi ţineau pumnii lui Banksy pentru documentarul de lungmetraj Exit through the Gift Shop, mai ales că se spera să-şi arate faţa cu această ocazie, Oscarul l-a luat Inside Job. Un film care-ţi dă fiori reci pe şira spinării. O dezvăluire a excrocheriilor financiare care au condus la prea-frumosul (pentru câţiva) şi spinosul (pentru restul lumii) dezastru economic care a schimbat soarta, a luat casa, slujba şi a dizolvat contul bancar al câtorva sute de milioane de oameni, în favoarea (veşnică) a celor puţini care l-au declanşat. Unul dintre cei doi regizori, Charles Ferguson, şi-a început discursul astfel: "la trei ani după îngrozitoarea criză financiară cauzată de o masivă fraudă, nici măcar un singur director executiv nu a fost condamnat, şi asta e o nedreptate". Cred că "nedreptate" e un cuvânt prea blând.
 
Oscarul pentru cele mai bune costume a plecat, pentru a treia oara, după Chicago şi Memoirs of a Geisha, la Colleen Atwood, pentru măiestria din Alice in Wonderland. La acelaşi film ar fi mers şi premiul pentru cel mai bun machiaj, dacă Academia s-ar fi obosit să-l nominalizeze. În lipsa lui, l-au luat Rick Baker şi Dave Elsey, pentru singurul film în care existau mai mult de trei tuşe de fard de pleoape, şi anume The Wolfman, ale cărui imagini i-au smuls lui Cate Blanchett doar două cuvinte: "e dezgustător".
 
The Social Network, principalul înfrânt al serii, a mai primit un ultim premiu, pentru cel mai bun montaj: Angus Wall, Kirk Baxter. Chiar dacă era pe buzele multora, numele lui David Fincher n-a fost şi pe cele ale lui Kathryn Bigelow, prezentă acolo pentru a înmâna premiul celui mai bun regizor. La acest moment s-a adăugat şi o ciudăţenie a prezentării: Anne Hathaway a prezentat-o pe Hilary Swank, care a prezentat-o pe Kathryn Bigelow, care a prezentat categoria cel mai bun regizor?! Premiul i-a revenit lui Tom Hooper, The King's Speech, care i-a mulţumit mamei lui pentru flerul de a recunoaşte potenţialul într-o piesă anonimă, lecturată într-un teatru oarecare, piesă care a devenit apoi filmul în cauză. Morala poveştii, în versiunea Hooper: "ascultaţi-vă mama!".
 
Jeff Bridges a avut o lungă şi plictisitoare (nu e vina lui) prezentare a celor cinci candidate la Oscarul pentru cea mai bună actriţă într-un rol principal. Fără surpriză şi cred, spre dezamăgirea Annettei Bening, premiul l-a primit Natalie Portman (Black Swan), al cărei speech, dacă n-ar mai fi fost doar zece minute până la final, te-ar fi făcut să închizi definitiv televizorul. Vorbe, nume, vorbe, iar nume. Fără sare şi piper. Fad. De abia aşteptăm să nască. N-o să mai poată vorbi atât.

I-a urmat, cu o morgă serioasă, dar cu un pachet de glume aşteptate ca ploaia în deşert, Sandy, pentru americani, sau Sandra Bullock, pentru noi, cu prezentarea celor cinci nominalizaţi la categoria cel mai bun actor în rol principal. Fericitul şi dinainte-cunoscutul premiant: nimeni altul decât Colin Firth, britanicul bonom şi bun de pus pe rană al familiei The King's Speech. Care, de-acum, e măreţul ilustrator de "cum să-nvingi cu succes defectele de vorbire în furtuna istoriei" The King's Speech. Şi marele câştigător al serii, cu un ultim şi maxim premiu adjudecat: cel mai bun film. Probabil dezamăgit şi influenţat de ceea ce se prevedea înaintea galei, producătorul lui The Social Network, Scott Rudin, nu a venit la teatrul Kodak, gazda evenimentului.
 
Spectacolul s-a încheiat în ton juvenil, ca să nu spun pueril, cu un Over the Rainbow cântat de corul copiilor din clasa a cincea a şcolii PS22 din Staten Island, New York, îmbrăcaţi în nişte tricouri albastre şi verzi, exact aşa cum te-ai aştepta să-ţi îmbraci copiii când îi duci la un spectacol de gală. Jos haute-couture-ul, trăiască prêt-à-porter-ul, şi mai exact off-the-rack-ul, în traducere: rufele pe care le-ai atârnat aseară în cuier şi-acum le tragi pe tine în timp ce ieşi în fugă pe uşă. Ăsta zic şi eu mod elegant de a sfârşi o seară magică... De o magie cel puţin discutabilă, dacă nu de-a dreptul dubioasă.
 
Cred că suntem toţi de acord că, atunci când vrei să cumperi un tort, aştepţi nu doar să aibă gust bun, ci să şi arate bine, iar ambalajul să nu fie dintr-un ziar vechi, şifonat. Când am deschis azi-noapte televizorul, mi-am imaginat că o să aduc în sufragerie nişte Oscaruri ca nişte prăjituri delicioase, ornate cu pricepere şi ambalate într-un pachet frumos colorat. În schimb, am primit o plăcintă, din care doar cu răbdare am putut alege fructele bune de cele fără gust. Şi, când se mai întâmplă astfel de lucruri, aş vrea să mă anunţe cineva dinainte, ca să iau şi-un pahar mare cu apă rece, măcar să alunece mai bine. Altfel, toate bune!