Fiecare are un destin - Morrer como um homem

Citesc în stânga şi în dreapta cum că portughezul João Pedro Rodrigues ar fi noul Almodóvar. Comparaţia e, în cazul celui mai recent film al său, de prisos; portughezul face aici ceva ce nu-mi amintesc să fi făcut vreodată Almodóvar - are o alunecare dintr-un realism frust într-o lume magică şi limpede, cât şi o vervă străine de stilul spaniolului.
 
Morrer como um homem e, de fapt, o melodramă flamboaiantă (în sensul lui Fassbinder, mai curând decât în cel al lui Almodóvar), despre un travestit care caută să se împace cu sine. În Lisabona anilor '80, Tonia - veterană în ale travestismului, acum ajunsă în faza declinului, trăieşte alături de Rosário, un junkie nerecunoscător de care are grijă ca de un fiu. Dar Tonia are şi un fiu adevărat - soldat dezertor care, la rândul lui, se confruntă cu propriile-i ambiguităţi sexuale şi îşi condamnă tatăl pentru ele. Antonio - crescut în spiritul catolicismului riguros, devenit Tonia - rămâne un credincios fervent. Când îi dispar obiecte din casă şi îl suspectează pe Rosário pentru lipsa lor, Tonia se roagă în genunchi pentru a primi înapoi ce i s-a luat.
 
O operaţie de schimbare de sex se cere a fi făcută; "e simplu", explică un doctor în faţa camerei, ajutându-se de o foaie de hârtie şi de tehnica origamiului: "partea asta e întinsă mai întâi, din asta facem labiile, asta se transformă în clitoris, cu asta o să simţi plăcerea", dar Tonia nu e sigură că vrea să facă pasul ăsta. Implanturile cu silicon sunt făcute prost şi îi supurează, dar nu trebuie s-o ştie nimeni. La "serviciu", poziţia începe să-i fie ameninţată de un tânăr talent - exemplar frumos şi feminin, spre deosebire de Tonia - cu înfăţişarea  ei masculină, îndesată, cu picioarele scurte şi groase, umerii laţi şi butucănoşi şi trăsăturile feţei clar bărbăteşti - ceea ce face ca drama să fie cu atât mai acută.
 
Regizorul alege (înţeleaptă alegere, de altfel) să nu ne arate nimic din show-ul propriu-zis al Toniei - cu toţii ştim cum arată aşa ceva, nu ar fi putut să ne aducă nimic nou - în schimb introduce multe momente pe parcursul filmului în care vocea groasă, uşor răguşită şi emoţionantă a Toniei cântă diverse bucăţi de fado; aproape ca într-un musical.
 
Multe lucruri nu ne sunt explicate, altele ne sunt doar sugerate (cum ar fi faptul că Tonia e bolnavă de SIDA), dar cumva se îmbină între ele şi rimează unele cu altele. Căţeaua Toniei, Augustina, e o dublură pentru ea, iar câinele vagabond - pentru Rosário (în primul lungmetraj al portughezului, O fantasma, 2000, câinii aveau un rol esenţial). Personajele sunt legate între ele de fire invizibile, dispar şi apar, cineva mereu se pierde şi e căutat. Dar nimic nu e întâmplător, totul se întâmplă cu un scop, pentru că în educaţia religioasă a Toniei fiecare are un destin. Atmosfera misterioasă e întreţinută întreg filmul şi culminează cu o ieşire noaptea într-o pădure magică, cu un personaj-vrăjitor-alter-ego-al-Toniei, cu piesa Calvary cântată de Baby Dee - venită de nicăieri, cu un cadru lung şi fix şi cu o schimbare de filtru care dă scenei un aer roşiatic şi enigmatic; secvenţa arată ca o fotografie în curs de developare, ba chiar şi funcţionează ca un revelator pentru Tonia.
 
Curând, rugăciunea Toniei este ascultată - obiectele pe care le credea pierdute le găseşte îngropate în pământul din grădina sa de flori, prilej să-şi treacă în revistă viaţa. Şi i se mai dă ceva înapoi; cum ne zice titlul, moare ca (un) bărbat. Finalul filmului nu putea fi mai bun decât este. Când Tonia realizează un performance în sfârşit în faţa noastră,  îmbrăcată într-una din ţinutele ei de spectacol, un fado cu astfel de versuri - "Ah, cât mi-aş dori să trăiesc la plural / Acest singular e mai mult decât rău", devine clar pentru toată lumea (dacă nu devenise deja) că instabilitatea şi contradicţiile cu care s-a luptat acest personaj se găsesc, în fond, în interiorul oricui.