Cum o acoperire exhaustivă a nominalizărilor cu ipoteze şi comentarii ar fi în stare să ne cauzeze nelinişti copleşitoare, poate că o examinare a principalelor categorii ne-ar scuti de tensiuni precordiale prea mari. Şi fiindcă Premiile Oscar sunt inspiraţia pentru Premiile Gopo, încep să înţeleg o parte din mecanismele lor interne. După cum am văzut în nenumărate rânduri, Oscarurile nu reuşesc nominalizări perfecte, aşa că nu era cazul să ne aşteptăm la o asemenea performanţă din partea juriului autohton. Să fi fost un an cu mai multe filme bune decât ne-am obişnuit să numărăm pe cele cinci degete ale unei mâini? Să dăm vina pe alegere, care e prin definiţie ceva subiectiv, indiferent câte criterii aşa-zis obiective i s-ar atârna de coadă? Oricare ar fi răspunsul, în acest moment singura replică valabilă e cunoscuta formulă a jocurilor de noroc, dincolo de care nu mai poţi plusa şi care anunţă intrarea tobelor suspansului: les jeux sont faits; rien ne va plus! Tot ce mai putem face e să privim în globul de cristal al pronosticurilor şi să aşteptăm clipa în care vom vedea dacă am pariat pe cifra câştigătoare.
Cel mai bun regizor de lungmetraj
Câtă vreme Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu a fost încadrată la secţiunea documentar, locul rămas liber în şirul de regizori ai filmelor din categoria cel mai bun film a fost rapid şi pe drept ocupat de tandemul regizoral al Feliciei, înainte de toate. Nominalizaţii sunt: Peter Călin Netzer (Medalia de onoare), Florin Şerban (Eu când vreau să fluier, fluier), Marian Crişan (Morgen), Radu Muntean (Marţi, după Crăciun), Răzvan Rădulescu şi Melissa De Raaf (Felicia, înainte de toate). Cu o majoritate de debutanţi în lungmetraj, cu un scenarist devenit regizor, dar nu mai puţin veteran în ale filmului, nu poate fi simplu de ales între cei cinci candidaţi. Toţi cinci au adus filme care nu pot fi ocolite. Nici unul nu seamănă cu ceilalţi în modul de exprimare. Dacă decizia va fi şi reparatorie pentru omiterea filmului la categoria principală, atunci premiul îl vor lua (împreună cu fluierăturile mele înainte de toate) Răzvan Rădulescu şi Melissa De Raaf.
Cel mai bun actor / cea mai bună actriţă într-un rol secundar într-un film de lungmetraj ficţiune
Nu ştiu cum le sună actorilor acest "rol secundar", dar mie îmi sună mult mai bine americanul "supporting role". Şi nu din considerente de political correctness. Deşi recunosc că mă deranjează mai ales din cauza semnificaţiei acestui cuvânt: de importanţă mai mică, marginal. Continuu să cred că nu lungimea unui rol îi dă valoarea şi importanţa. Dar, vorba aceloraşi inovatori de limbaj, maybe it's just me, poate că mi se pare doar mie. Altfel nu-mi explic de ce, până la ora asta, n-a găsit nimeni de cuviinţă să schimbe oficial sintagma.
Cei cinci actori nominalizaţi la această categorie ingrată sunt: Bogdan Dumitrache, Portretul luptătorului la tinereţe; Igor Caras-Romano, Nuntă în Basarabia; Mihai Constantin, Eu când vreau să fluier, fluier; Mircea Diaconu, Caravana cinematografică; Vasile Menzel, Felicia, înainte de toate. Nu sunt roluri de întindere egală şi nici de aceeaşi intensitate. Vasile Menzel, deşi pe un rol mic, se mulează perfect pe imaginea părintelui devenit copilul soţiei lui, plăpând şi dependent nu din limitarea bolii, cât din comoditate şi din predare necondiţionată unui partener devenit duşman şi altfel greu de manevrat. Mircea Diaconu e unul dintre puţinele elemente care salvează un film căzut bine de tot pe panta autosuficienţei şi repetării mecanice a tuturor clişeelor pe care le-a putut cuprinde. Ceilalţi trei actori nu cred că trec în faţa lor, poate din cauza regiei, poate nu. Chiar dacă Mircea Diaconu pare un pariu mai sigur, eu aleg să-l fluier înainte de toate pe Vasile Menzel.
Actriţele lotului pereche sunt: Camelia Zorlescu, Medalia de onoare; Clara Vodă, Eu când vreau să fluier, fluier; Elvira Râmbu, Morgen; Ileana Cernat, Felicia, înainte de toate; Iulia Lumânare, Caravana cinematografică. Situaţia e similară categoriei anterioare. Nu prea poţi compara rolul foarte restrâns al Cameliei Zorlescu, altfel potrivit şi bine purtat, cu cel al Ilenei Cernat, care aproape îl dublează pe cel al Ozanei Oancea, atât ca întindere, cât şi, de ce nu, ca forţă. Dacă nu ar fi fost acest rol, probabil că aş fi mizat pe Clara Vodă, care are o minunată schiţă a unei mame care a uitat să fie mamă, din cauza societăţii, a timpului pe care-l trăieşte, dar şi a busolei ei interioare, complet demagnetizată, care o aruncă haotic în toate direcţiile şi o face să ignore ceea ce ar fi trebuit să-i fie ghid: binele băieţilor ei. Complet în contrast, mama Feliciei e o forţă a naturii, nu neapărat una bună, dar de o energie constantă şi de nestăvilit. O forţă care vine din chiar abdicarea adversarilor, care sunt, din păcate, soţul şi fetele ei. Pentru că ea are o altă viziune despre lume şi viziunea asta o ţine la cârmă, deci ea trebuie impusă tuturor. Nu e nimic simplu în relaţia ei cu Felicia şi nu e nimic nou. E o încleştare dureroasă de forţe, din care, încă, n-a ieşit nimeni pe deplin învingător. Şi asta e ceea ce poate fi mai rău, pentru că înseamnă că războiul n-a luat sfârşit. Dacă lucrurile trec în felul acesta dincolo de ecran, înseamnă că o s-o fluier înainte de toate pe Ileana Cernat.
Cel mai bun scenariu de lungmetraj ficţiune
Ajunşi aici, încep să cred că Răzvan Rădulescu n-o să plece acasă cu mâna goală, de la ediţia de anul acesta. Din trei nominalizări, nu se poate să-i scape toate. Pentru că cel mai bun scenariu e categoria unde are chiar două contribuţii, ambele în echipă: prima cu Alexandru Baciu şi Radu Muntean, pentru Marţi, după Crăciun, cealaltă împreună cu Melissa De Raaf, co-regizoarea şi co-scenarista filmului Felicia, înainte de toate. Colegii de categorie sunt: Marian Crişan, Morgen; Tudor Voican, Medalia de onoare; Cătălin Mitulescu şi Florin Şerban, Eu când vreau să fluier, fluier. Jumătate din construcţia unui film se sprijină pe scenariu. Nici unul dintre cele cinci scenarii n-a plecat de la altă premisă. Dar câştigătorul nu poate fi decât unul. Şi cum laitmotivul preferinţelor mele a fost dintru început împrumutat din filmul lor, nu mai am de ales decât să dau ceva înapoi şi să-i fluier înainte de toate pe Răzvan Rădulescu şi Melissa De Raaf.
Cel mai bun film documentar
Filmele documentare, categorie mult mai iubită pe alte plaiuri, au rămas un fel de frate vitreg al filmului de ficţiune. Pe nedrept, desigur. Unele trecute prin cinematografe, altele nici măcar prin vreo televiziune, ci direct în festivaluri, majoritatea sunt filme care îşi trăiesc o existenţă mută, forţată la necunoscut de gusturile unui public de cinema destul de anemic, dar şi de interesul scăzut al producătorilor de a încerca să le facă loc în acelaşi rând cu filmele de afiş. Iar asta li se întâmplă lungmetrajelor. Dacă ne uităm spre scurtmetraje, nu se încadrează nici măcar în descrierea de mai sus. Pentru public, la general, ele nu există. Pentru publicul mai specializat, există, dar numai cu titlul, pentru că nu le poţi vedea aproape nicăieri. Poate pe vreun site al autorului, dacă răscoleşti internetul cu îndârjire. Poate pe la vreun festival autohton dacă-ţi mai rămâne timp să alergi după ele. Cel mai sigur e că n-o să le vezi, doar o să auzi că au luat premiul cutare sau cutare, prin ţară sau aiurea. Să ne întrebăm unde sunt vremurile în care, la cinema, înaintea filmului artistic, rulau, fără excepţie, câte unul sau două scurtmetraje (documentare sau de ficţiune)? Tentaţia e să zicem: nu. Dar cred că ar fi bine să mergem optimist spre da, poate aşa o să începem să schimbăm lucrurile.
Anul trecut, excepţia în ceea ce priveşte filmul documentar (dacă asta s-a hotărât că e) s-a numit Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu (regia: Andrei Ujică), colajul de înregistrări video ale momentelor glorioase din viaţa conducătorului nostru la fel de glorios. A avut reclamă, a avut public şi încă mai are. Răspunsul la această variaţie, sper repetabilă, se găseşte numai şi numai în film. Cine l-a văzut, îl ştie. Cine nu l-a văzut, mai are timp să afle. Dar nu e singurul nominalizat. Kapitalism - reţeta noastră secretă (regia: Alexandru Solomon) e o privire în interiorul clasei dominante româneşti, atât cât i-a fost îngăduită autorului de nobleţea şi generozitatea fără margini a îmbogăţiţilor erei noastre, aceea în care noi privim şi ei îşi diversifică metodele ingenioase şi foarte legale de înavuţire. Li se adaugă: Căutare (regia: Ionuţ Piţurescu), The Shukar Collective Project (regia: Matei-Alexandru Mocanu) şi Circul vesel (regia: Cladiu Mitcu).
