Cel mai bun actor într-un rol principal într-un film de lungmetraj ficţiune
Juriul i-a numit pe: András Hatházi şi Yilmaz Yalcin, Morgen; George Piştereanu, Eu când vreau să fluier, fluier; Mimi Brănescu, Marţi, după Crăciun; Victor Rebengiuc, Medalia de onoare. Marian Crişan şi Florin Şerban au ales actori necunoscuţi, poate tocmai pentru a spori autenticitatea personajelor. Şi bine au făcut. Radu Muntean şi Peter Călin Netzer au mizat pe veterani. Şi bine au făcut. Nu numai Mimi Brănescu şi Victor Rebengiuc au primit rolul principal practic singular din film. În aceeaşi ipostază e şi George Piştereanu. Totuşi, experienţa şi arta lui Rebengiuc nu sunt lucruri de neglijat. Rebengiuc e greu de concurat. Rebengiuc e greu de egalat. Rebengiuc e foarte greu de depăşit. Ceea ce mă face să cred că nu poate pierde anul acesta. E prea multă trăire acolo şi măiestrie în a transmite ceea ce simte personajul. Aşa că mă văd fără scăpare în a-i acorda fluierăturile mele înainte de toate lui Victor Rebengiuc.
Cea mai bunǎ actriţă într-un rol principal într-un film de lungmetraj ficţiune
Nominalizatele anului 2011 sunt: Ada Condeescu, Eu când vreau să fluier, fluier; Adriana Trandafir, Europolis; Maria Popistaşu şi Mirela Oprişor, Marţi, după Crăciun; Ozana Oancea, Felicia, înainte de toate. Ada Condeescu, chiar dacă s-a considerat că are rol principal, nu joacă deloc mai mult decât actriţa nominalizată pentru rolul secundar din acelaşi film, Clara Vodă. Nici mai bine. Adriana Trandafir se achită absolut onorabil de rol, care nu este nici pe departe o încununare a activităţii ei cinematografice. La rândul lor, fetele lui Radu Muntean stau pe o partitură destul de mică, textul dându-i un pic mai multă libertate de exprimare, prin urmare şi un uşor avantaj, Mirelei Oprişor. Singura actriţă care arată ceea ce poate (şi ceea ce nu ştiam că poate) e Ozana Oancea, motiv pentru care a fost deja premiată la TIFF. E un rol amplu, pe un scenariu foarte bun, unde dialogul e conducător de joc. Asta nu înseamnă că momentele ne-vorbite nu sunt umplute de priviri şi atitudini care încadrează portretul Feliciei într-o ramă grea, cu intarsii complicate şi cu atât mai delicate, care susţine întreaga istorie a relaţiilor complexe dintre generaţii, dintre mamă şi fiică, dintre poli de putere, pe rând, fragilă şi robustă. În ceea ce mă priveşte, fluier înainte de toate pentru Ozana Oancea.
Cea mai bună imagine (lungmetraj)
Cinci direcţii de imagine, cinci moduri de filmare, cinci nominalizaţi: Liviu Marghidan (Portretul luptătorului la tinereţe), Marius Panduru (Eu când vreau să fluier, fluier), Tudor Mircea (Morgen), Tudor Lucaciu (Marţi, după Crăciun), Vivi Drăgan Vasile (Caravana cinematografică). Dacă peisaje însorite sau ploioase au mai fost, dacă mese tovărăşeşti şi feţe de securişti înfuriaţi scăldate în lumina veiozei am mai văzut, cred că decizia finală va înclina balanţa spre unul din cei doi directori de imagine care au adus ceva nou anul acesta. Primul e Marius Panduru, care se întâlneşte pe undeva, în linia filmării cât mai aproape de actor, cu Matthew Libatique, nominalizatul la Oscar pentru Black Swan. Celălalt e Tudor Lucaciu, autor al unei imagini fixe, contemplative, dar discrete, ne-invazive. Ambii au dat filmului lor o marcă de inovare şi au dirijat spectatorul spre o dezvăluire particulară a spaţiilor şi a personajelor. Fluierăturile mele înainte de toate se îndreaptă spre Marius Panduru.
Cel mai bun film european (dintre cele distribuite în România în 2010)
Nu cunosc motivul pentru care s-a ales doar filmul european care a intrat în sălile de cinema. Poate ţine de patriotismul lărgit, continental. Poate nu se dorea o invazie de nominalizări de producţie americană. Oricare ar fi explicaţia, e singura categorie unde a pătruns un film de animaţie. Pentru că animaţia e copilul orfan şi pierdut al cinematografiei româneşti. Nu ne interesează că am fi capabili s-o mai facem, nu ne pasă că există oameni care de abia aşteaptă s-o facă, dar nu ratăm nicio producţie Disney sau Pixar. Şi asta în condiţiile în care premiile despre care discutăm se numesc Gopo! Gopo, cel care a luat Palme d'Or-ul pentru un film de animaţie. Vă amintiţi, nu?
Animaţia nominalizată la această categorie e L'illusioniste, al lui Sylvain Chomet. Nu va sta în fruntea categoriei, pentru că i se adaugă foarte premiatele Das Weisse Band, al regizorului Michael Haeneke, şi Un prophète, al lui Jaques Audiard, dar şi Antichrist, filmul dezolant şi nu la fel de reuşit al lui Lars von Trier, şi An Education, delicata şi inteligenta peliculă regizată de Lone Scherfig. Filme bune, filme comentate, filme văzute. Comparaţiile se ramifică în prea multe planuri, pentru a mai putea fi adunate într-o concluzie. Decizia va fi, fără îndoială, una subiectivă, de afinitate. Din aceleaşi motive, de data asta o să ocolesc multi-medaliatele şi o să fluier înainte de toate pentru An Education. Probabil că nu va coincide cu suma voturilor, dar e un film la care nu ţi se face frig, pe care-l poţi vedea cu toată familia şi care nu stă pe linia cam sumbră a cinemaului european. Pentru că e, în primul rând, dacă tot ne interesează ce a intrat în sălile de cinema, un film de public neomogen, adică neselectat după criterii de gust sau de specialitate. E un film pentru orişice fel de public. Din multe puncte de vedere e un frate mai mare al lui The King's Speech.
Cel mai bun film - lungmetraj
Odată cu excluderea, nu foarte explicabilă, a unui film care merita, fără discuţie, un tratament mai bun - Felicia, înainte de toate- cele cinci candidate ajunse la linia de sosire sunt: Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu (regia: Andrei Ujică), Eu când vreau să fluier, fluier (regia: Florin Şerban), Marţi, după Crăciun (regia: Radu Muntean), Medalia de onoare (regia: Peter Călin Netzer) şi Morgen (regia: Marian Crişan). Nu e foarte uşor de prevăzut câştigătorul şi asta mai ales din cauza unei predictibile variaţii de optică a votanţilor.
Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu e cam tot ce ai fi putut spera să vezi în 1991 pe ecranele patriei, dar a trebuit să mai treacă aproape 20 de ani ca să apară. E un film pe atât de real şi de tulburător pe cât de mare ne-am luat distanţa şi cât de adânc ne-am închis amintirile faţă de aceea bucată din viaţa noastră. Dacă am decis să uităm definitiv, e un film fără rost, dacă am hotărât că atunci ne era mai bine, e o blasfemie, dacă cicatricile unei perioade cu miros greu de boală ni se citesc pe suflet, atunci e filmul anului. Şi asta ca să-i apreciem numai valoarea istorico-socială. Mai tânăr-încrâncenatul (pe axa timpului) Eu când vreau să fluier, fluier are avantajul unui premiu răsunător: Ursul de Argint la Berlin, în 2010. Şi al unei poveşti-problemă mai aproape de vremurile pe care unii dintre noi (mulţi dintre noi) le trăiesc: ale lipsei acute de orizont şi de resurse materiale, cu derivă familială, violenţă, nedreptate, abrutizare. De aici i se naşte, poate, şi un dezavantaj: al suprasaturării cu imagini care nu aduc prea mult optimism, chiar dacă explică stări de fapt. Marţi, după Crăciun e într-un fel noua speranţă de normalitate din cinematografia românească: un film decupat din timp, pentru care nu contează ora şi locul, ci numai trăirea unui acum şi aici perpetuu al alegerilor personale. E unghiul de vedere poate cam mioapă al unei decizii masculine, explicată fără prea multe vorbe, într-o uşoară stereotipie de gen, de altfel asumată. Medalia de onoare, chiar dacă e plasat într-un azi cu rădăcini solide în ieri, e tot un film atemporal, în care măiestria actorului din rolul principal înghite cam toate resursele poveştii, asta neştirbindu-i meritele, ci doar subliniindu-i atuul. E o istorie a remuşcărilor abil ascunse şi a supravieţuirii într-o buclă a timpului complet ireală, dar nu mai puţin adevărată şi dureroasă. E un fel de oglindă în care ar trebui să ne privim, ca să nu ajungă să ne reflecte. Morgen, debutul în lungmetraj al lui Marian Crişan, a reuşit să strângă multe nominalizări (unsprezece), care acoperă cam toate categoriile importante. Povestea molcomă a întâlnirii dintre două lumi, pe cât de diferite, pe atât de forţate la apropiere, e istoria emigrantului şi a comunităţilor mici, e dispersia şi compresia numită Europa, la scara mică a unui colţ aflat departe de oricare centru.
În ceea ce priveşte fluierăturile aprobatoare, fluier înainte de toate pentru Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu.
În câteva zile se închid urnele. Se vor număra voturile şi se vor sigila plicurile. Nominalizaţii îşi vor pregăti costumele şi rochiile, coafurile şi bijuteriile, papioanele şi butonii. Organizatorii vor întinde covorul roşu şi vor aştepta limuzinele. Pe hartă, distanţa dintre Bucureşti şi Hollywood e foarte mare. Cu muncă şi inspiraţie, spectacolul de luni seara (28 martie 2011, ora 19, în direct la ProCinema) ar putea-o micşora. Pentru că e sărbătoarea cinematografiei româneşti, care merită să poarte ţinuta de gală nu numai în cele patru zări, unde-şi primeşte de ani buni recunoaşterea, dar şi în faţa propriului public. Nu e Oscar, e Gopo. Nu sunt filmele lor, sunt filmele noastre. Şi merită tot atâta atenţie.