Decît codaş la oraş... - Satul / The Village

Cu doar cîteva filme la activ, regizorul M. Night Shyamalan are o reputaţie solidă. Cînd ieşea al doilea film al lui, 6th sense (2000), toată lumea se întreba cine e această persoană cu nume impronunţabil, care, înţelegînd că cinematograful e iluzie, nu ţinea un film întreg într-o idee greşită, pentru a ne demonstra la final că nu ne-am uitat cum trebuia şi că lucrurile stăteau la fel, doar că altfel. (Reacţia unei fetiţe de 13 ani la un film asemănător, The others de Alejandro Amenabar, a fost să se întrebe dacă nu cumva suntem cu toţii morţi.)

6th sense rămîne cel mai reuşit film al lui Shyamalan de pînă acum. Al cincilea, The Village, care rulează acum pe ecranele noastre, e conceput diferit, cu aceeaşi răsturnare finală (care a devenit de neconceput în cazul regizorului), dar cu o desfăşurare mai degrabă "de aşteptare", făcută să moleşească spectatorul pînă la asaltul final. The Village pare ieşit în trena precedentului film al lui Shyamalan, Signs.

O aşezare izolată, înconjurată de o pădure sinistră, în care locuiesc acei "al căror nume nu se pronunţă" (diavolii?). Dar ce era de extracţie extraterestră în Signs (deşi ni se dădea de înţeles că fricile sunt mai mereu venite din interior, din necredinţă) în The Village capătă explicit formă. Probabil asta a fost intenţia cineastului care introduce personajul nebunului satului (Adrien Brody), personaj mai degrabă instinctual şi malefic decît înţelept. El e cumva ţapul ispăşitor al comunităţii, el se încarcă de pulsiunile acesteia şi plăteşte pentru toată lumea. Se vădeşte destul de devreme că acele personaje care ies din pădure şi despoaie de blană animalele tinere nu ar fi decît nişte materializări ale unor calităţi umane. Dar Shyamalan ştie să ţină atmosfera în mînă şi, în stilul lui caracteristic, să te facă să tresari de cîteva ori.

Cu toată povestea de iubire dintre personajele interpretate de Joaquin Phoenix şi Bryce Dallas Howard, istoria se desfăşoară cumva pe lîngă problemă, pentru că în apropiere e mereu pădurea ameninţătoare, iar tînărul iubăreţ tot anunţă sfatul bătrînilor şi spectatorii că are intenţia să o străbată ca să ajungă la oraş. Împrumuturilor din basme (călătoria iniţiatică prin pădure, curăţenia morală pe care o presupune această temeritate) Shyamalan le altoieşte interpretarea modernă dată de psihanaliză, care vede în pădure echivalentul inconştientului. Să te avînţi în pădure înseamnă să-ţi înfrunţi propriii demoni, propriile spaime. Cînd toată comunitatea se ţine la o parte, sub pecetea unui jurămînt misterios, doar tînăra întărită de dragoste are curajul să se afunde în pădure pentru a-şi salva iubitul. Ce e la capătul acestei păduri rămîne numai surpriza spectatorului care se vede din nou cu toate interpretările date peste cap, pentru că Shyamalan trage de rame şi lărgeşte perspectiva, făcînd-o în sfîrşit netă. Pentru această deturnare i se iartă cineastului (care e şi scenarist) monotonia şi lipsa de strălucire a restului.

Cît despre rezolvarea acţiunii, ea rămîne incertă. Este izolarea de lume cel mai bun remediu pentru agresiunea demonilor ieşiţi din aburii fiecărui suflet? Este întoarcerea la sălbăticie cheia? Shyamalan încheie oarecum plictisit filmul. Toată energia se pare că şi-o epuizase în schimbarea macazului. Jucat de o echipă din care nu lipsesc vîrfurile - John Hurt, Sigourney Weaver, Joaquin Phoenix şi Adrien Brody. The Village nu stă rotund în picioare prin armonia părţilor, dar stă într-o secundă care face toţi banii.