Iulia Popovici: N-aş şti să-ţi răspund, fiindcă, după cum ştii, la Dineu cu proşti nu m-am dus.
L.O.: Eu l-am văzut, am şi scris despre el, iar Mălăele face acolo, foarte bine, acelaşi lucru pe care-l face, foarte bine, în toate spectacolele lui. Nu înţeleg însă de ce trebuia nominalizat.
I.P.: Să zicem că experienţa mea de jurizat poate furniza un potenţial răspuns. Există ipoteza ca juriul să fi avut probleme în a desemna al treilea nominalizat la categoria Cel mai bun actor în rol principal.
L.O.: Nu-i aşa, pentru că exact ceea ce face Horaţiu Mălăele în Dineu cu proşti fac cei trei actori din Artă de la Bulandra. Este exact acelaşi gen de text şi spectacol, ba chiar Artă e/se vrea mai profund. Nu văd diferenţa, recitalurile actorilor de acolo s-ar putea să fie mai mult decît face Mălăele la Naţional. Aşa că nu văd de ce aceia au fost cu totul neglijaţi, în schimb, Mălăele a intrat la nominalizări.
I.P.: Dacă te uiţi la ansamblul nominalizărilor, viziunea e una tradiţionalistă. Singura prezenţă neaşteptată e Petronela Grigorescu (nu pentru că n-ar merita, dimpotrivă, ci fiindcă nu face parte din mainstream-ul general). Însă Noaptea furtunoasă e un spectacol care a stîrnit multă vîlvă, e producţia unui teatru naţional şi e montarea unui regizor dintre "cei buni", fie el şi iconoclast, cum e, în ultima vreme, Alexandru Dabija.
L.O.: Tot nu mi-ai răspuns. Hai să te mai întreb ceva, dacă tot vorbeam despre actori (şi pe urmă ne întoarcem la nominalizări). Eu sînt foarte mirat să citesc din ce în ce mai multe cronici în care se vorbeşte despre spectacole fără să se spună nimic despre actori. Şi nu înţeleg, mi se pare aproape o contradicţie în termeni. Scrii un text în care vorbeşti despre text, despre semnificaţie, despre viziunea regizorală, iar asta pare mai important decît jocul actorilor, iar la un moment dat, ei apar într-o înşiruire, chiar dacă sînt consideraţi foarte buni, aprecierea se reduce la un cuvînt ("excepţional", "precis" etc.). Am citit aşa ceva într-o cronică despre Ivanov de la Bulandra. Dacă aşa scriem cronicile, pe ce se bazează nominalizările pentru actorie?
I.P.: La modul ideal, felul în care scrii o cronică depinde de genul spectacolului. Nu toate spectacolele sînt de actori.
L.O.: Dar tot de actori sînt jucate. Iar Ivanov e o montare unde actorii contează.
I.P.: Ar trebui să ne gîndim, totuşi, la faptul că cele trei membre ale juriului au făcut o muncă titanică: au fost numite în luna decembrie şi aveau de recuperat întregul an.
L.O.: Aici ajungem la veşnica problemă - de ce nu se pot organiza lucrurile în ţara noastră normal şi din timp? E un număr mic de oameni care pot intra în juriu şi, bănuiesc, trebuie rotiţi. Dar tot nu mi-ai răspuns la întrebarea despre Horaţiu Mălăele, aşa că-ţi pun alta, să văd cum te descurci în rol de avocatul diavolului. Explică-mi nominalizarea Livezii de vişini la Cel mai bun spectacol.
I.P.: N-am nici cea mai mică idee. Cum am probleme să înţeleg cum poate Neguţătorul din Veneţia să aibă nominalizare exclusiv pentru Cea mai bună regie. Este pentru mine inexplicabil.
L.O.: Probabil că ideea regizorală se vede foarte bine în spectacolul însuşi, pe care, în viziunea nominalizatorilor, toţi ceilalţi au trădat-o, pe ici, pe colo. Eu am văzut Neguţătorul... şi mi s-a părut că mai era cîte ceva de nominalizat acolo, dar nu e treaba noastră să propunem alternative.
I.P.: Nu, treaba noastră, ca nişte cîrcotaşi ce sîntem, e să ne întrebăm care este, care ar putea sau/şi care ar fi bine să fie filozofia acestor premii, dincolo de independenţa totală a membrilor juriului. Ce vrei să spui cu aceste nominalizări, în afară de clişeul cu "cel/cea mai bun(ă)".
L.O.: Eu nu cred că e un clişeu, cred că exact asta ar trebui să se întîmple. Nu e nevoie de criterii estetice non-standard etc. Chiar trebuie să găseşti actorul cel mai bun.
L.O.: Dar nu poţi nici să multiplici categoriile, să dai premii pentru teatru contemporan, teatru clasic, vodevil sau mai ştiu eu ce. Oricum, totul se reduce la "cel mai bun din ce-am apucat eu să văd". Paradigma implicită priveşte tipul cel mai răspîndit de teatru.
I.P.: Adică tipul cel mai răspîndit de teatru e cel practicat de teatrele de limbă maghiară din România (căci două din trei nominalizări pentru Cea mai bună regie şi două la Cel mai bun spectacol privesc producţii ale unor astfel de instituţii)?
L.O.: Ce se joacă în teatre cu scenă şi cortină, sau dacă e ceva mai ciudat, măcar să fie făcut de Purcărete. Cam asta văd. Nu zic că e bine sau rău. Ai întrebat ceva, iar eu am răspuns.
I.P.: Răspuns valabil şi pentru "de ce Livada de vişini". E un text mare, e la Naţional (deşi n-are cortină), e cu actori cunoscuţi.
L.O.: Aristotel ne învaţă că sentimentul de recunoaştere e important.
I.P.: Iar singurul dintre cei nominalizaţi, dintre actori (la masculin), care face altceva decît ce ştim, e Marius Manole.
L.O.: Ceea ce mi-ar plăcea mie spun de mult: dacă s-ar putea explicita un set minimal de criterii pe care să le împărtăşească mai multă lume.
I.P.: Poate nu criterii pe puncte, ci o paradigmă explicitată şi asumată.
L.O.: Iar cum asta se pare că nu se poate..., mergem înainte tot aşa, fiecare juriu îşi aplică propriile criterii, mai aplică şi alte principii non-estetice. Aş cere Premiilor Uniter să fie corecte, atît, sînt nişte premii clasice, nu le-aş cere să descopere avangarda, să impună noul. Nu asta e treaba lor. Dacă sînt numai cîţiva scenografi care lucrează bine, asta e.
I.P.: Sau e vorba că noi înţelegem doar un anume gen de scenografie? Că ceea ce înţelegem noi prin scenografie priveşte un model unic - avînd creaţii exemplare, nu despre asta e vorba -, dincolo de care nu putem recunoaşte o bună scenografie? (Sigur că, deşi am promis că nu dăm alternative, mă gîndesc la decorul Iulianei Vâlsan din Avalanşa de la Naţional).
I.P.: Logica Festivalului Naţional de Teatru (FNT) ar trebui să fie alta decît a Premiilor Uniter. FNT nu are de ce să ia în consideraţie o amplă perspectivă temporală comparativă, pe cînd Premiile Uniter au un rol important în contextul istorico-estetic al practicii teatrale. Ca să folosesc vorbe mari, FNT funcţionează sintagmatic, iar Premiile Uniter - paradigmatic.
L.O.: Zici tu c-ar trebui să fie altceva, dar se lucrează, totuşi, cu ceea ce există. Majoritatea regizorilor nu simt nevoia să facă ceva foarte nou, de fiecare dată. Chiar tu spuneai că e bine să existe spectacole pentru marele public, acolo nu faci mari inovaţii, publicul e conservator.
I.P.: Şi de ce ar trebui să premieze spectacolele care nu au nici un efect asupra esteticii teatrale actuale?
L.O.: În sfîrşit, ai spus-o! Tu ai vrea ca aceste nominalizări să cuprindă exclusiv acele spectacole care, într-un fel sau altul, modifică direcţiile estetice actuale.
I.P.: Astea nu sînt nominalizări făcute pentru publicul în general. Sînt premiile breslei, nu sînt obiect de referendum şi de largă adeziune publică. Nu numărul de bilete vîndute contează.
L.O.: Eu aveam impresia că e tocmai pe dos, FNT a venit în fiecare an cu alt concept, indiferent de opinia publică. Într-adevăr, şi nu doar anul ăsta, ci mai de fiecare dată, Premiile Uniter se suprapun, într-un fel, cu nişte premii de popularitate, la fiecare categorie.
I.P.: Spre deosebire de FNT, Premiile Uniter nu implică masive fonduri publice, ele sînt interesante şi afectează, în copleşitoare măsură, doar breasla.
L.O.: Aşa vezi tu lucrurile, nu şi Uniterul, care dimpotrivă, a încercat să le transforme într-un fel de Oscaruri. Aşa sînt ele gîndite.
I.P.: Dar pînă şi Premiile Oscar au un efect mult mai puternic înăuntrul breslei decît în rîndul marelui public. Nu e vorba că un Oscar duce la recorduri de vînzări în cinematografe, ceea ce creşte, în primul rînd, e cota celor premiaţi. Nimeni nu trece pe afiş că nu ştiu care spectacol, regizor, actor ori scenograf au obţinut Premiul Uniter, şi nici spectatorii de la Tîrgu Mureş n-o să rupă uşile la Iunie, dacă Adriana Grand obţine Premiul pentru Cea mai bună scenografie, ceea ce cîştigă premianţii sînt un statut, mai multe oferte de a lucra şi onorarii mai mari. Întregul proces e invers - nu sînt premiaţi pentru că sînt iubiţi de marele public, actorii (doar ei) pot cîştiga, eventual, un plus de vizibilitate fiind premiaţi de Uniter. Festivalul Naţional de Teatru e cel care ar trebui să satisfacă nevoile cît mai multor categorii de spectatori, nu Premiile Uniter, nevoile marelui public.