Micul Prinţ de la Odeon nu e un spectacol pentru copii mici - cel mai potrivit ar fi ca ei să ştie deja să citească, să poată urmări o desfăşurare narativă, dar să creadă în continuare în prinţul care vorbeşte cu fiinţe întrupate de oameni pe ecrane bidimensionale. Scena e ca şi goală - e un peisaj celest, cu stele (e adevărat, pîlpîie cam obositor) şi nori pe care se proiectează imagini şi text. Iar în scenă intră Micul Prinţ, îmbrăcat într-o salopetă neagră, de aviator. Alexandru China-Birta, la cei 11 ani ai lui, stă singur în faţa spectatorilor, timp de o oră întreagă, cu zîmbetul lui sfios, pentru a spune istoria unicului locuitor al unei mici planete, călător în Univers şi extraterestru pe pămînt. În afară de el, toate celelalte personaje sînt apariţii video. Chiar şi Floarea (Jeanine Stavarache), tovarăşa lui de viaţă de pe mica planetă, a cărei vanitate îl face pe Prinţ să pornească în călătorie.
Micul Prinţ e cartea unui anume moment din viaţa foarte multor copii, şi a fost adaptată în toate modurile posibile, în benzi desenate, filme şi piese de teatru (Richard Burton a cîştigat un Premiu Grammy pentru înregistrarea poveştii). Sînt scriitori care rămîn pentru totdeauna autorii unei singure opere - e şi cazul lui Antoine de Saint-Exupéry, delicatul aviator prăbuşit cu avionul său în Mediterana, la 44 de ani. "Nu vedem bine decît cu inima. Esenţialul e invizibil ochilor noştri" - sînt cuvintele cu care se identifică filozofia Micului Prinţ, cele pe care i le spune, în vizita lui pe Pămînt, Vulpea, ce se cere domesticită pentru a-i putea deveni prietenă. Cu blana care-o înfăşoară şi cu vocea ei suavă, Rodica Mandache e o Vulpe blîndă şi sperioasă, dezamăgită şi înţeleaptă; ea-l învaţă pe Micul Prinţ lecţia importantă a prieteniei, care face din fiecare o fiinţă unică pentru celălalt.
Micul Prinţ a ajuns, deci, pe Planeta Verde. A fost îndrumat aici de către Geograf (Laurenţiu Lazăr), cel care nu înregistrează florile pentru că sînt efemere, şi s-a întîlnit deja cu Şarpele (Gelu Niţu). Printre alţi aştri (norii au devenit planete), Prinţul l-a întîlnit pe Regele (Mugur Arvunescu) care trebuie mereu să poruncească, pe Vanitosul (Mircea Constantinescu) care trăieşte singur şi nu suportă să fie criticat, pe Omul de afaceri (Ioan Batinaş) care vrea să posede stelele, pe Lampagiul (Mircea N. Creţu) care nu mai are cînd se odihni şi pe Beţivul (Pavel Bartoş) care bea ca să uite că bea. Chipurile lor apar din/ pe nori şi vocile - din întuneric, toate sînt arătări baroce, excesive, fantoşe. Florin Zamfirescu e vocea aviatorului, a lui Saint-Exupéry, cel eşuat în deşert şi amintindu-şi despre incapacitatea adulţilor de a înţelege. De a înţelege, de exemplu, că o pălărie nu e o pălărie, ci un şarpe boa care a înghiţit un elefant.
Micul Prinţ e o poveste despre singurătate, prietenie şi iubire - şi, înainte de a fi o istorie fabuloasă, despre călătorii printre stele şi scoborîri în sălbăticie, e o poveste destul de sau foarte tristă, e o metaforă plină de poezie şi de profunzime despre ce pierd adulţii atunci cînd părăsesc lumea copilăriei. Meritul absolut al spectacolului făcut de Carmen Vidu nu stă în primul rînd, ca de obicei în creaţiile ei, în felul în care utilizează noile tehnologii în teatru, ci în recuperarea acestei metafizici pline de inocenţă a cărţii lui Antoine de Saint-Exupéry prin trupul, vocea şi ochii unui minunat băiat de 11 ani. Nu e distractiv şi nici interactiv. E pur şi simplu un spectacol diafan despre cum să faci să rămîi un om bun şi despre ce contează, cu adevărat, în viaţă.
Teatrul Odeon, Bucureşti (Sala Studio)
Micul Prinţ după Antoine de Saint-Exupéry
Traducere de Ileana Cantuniari
Regia: Carmen Lidia Vidu
Scenografia: Constantin Ciubotariu
Fotografii: Dani Ioniţă
Operator: Neil Coltofeanu
Machiaj: Ana Mihaela Marin
Cu: copilul Alexandru China Birta şi (apariţii video) Florin Zamfirescu, Rodica Mandache, Gelu Niţu, Jeanine Stavarache, Mugur Arvunescu, Mircea Constantinescu, Ioan Batinaş, Mircea N. Creţu, Laurenţiu Lazăr, Pavel Bartoş, Tudor Breazu