Regizoarea Catherine Hardwicke, cea care a deschis seria Twilight, a vrut să ofere publicului tânăr şi adult o versiune nouă la basmul binecunoscut. Aşa cum am văzut şi la Burton în Alice in Wonderland, eroina nu mai e o copilă. Ea a crescut şi deja se pregăteşte pentru căsătorie. Şi, chiar dacă îl iubeşte pe Peter, prietenul din copilărie, trebuie să accepte mariajul impus de familie cu bogatul Henry. După cum vedeţi, avem iar (la fel ca în Twilight) un triunghi amoros, cu ea care trebuie să decidă între doi bărbaţi. Şi, exact ca acolo, nimic nu e normal cum pare. Căci unul dintre ei este, ei bine, da, vârcolac. Pe această schemă, plus multe alte clişee, cineasta compune o poveste gotică, claustrofobică, cu cadre strânse şi lumină atent filtrată despre dragoste versus datorie, despre credinţă versus superstiţie, despre pericol şi înfruntarea lui în ciuda tuturor restricţiilor sociale.
Şi, chiar dacă ideea e interesantă, abordarea te lasă rece. Actorii - toţi tineri şi frumoşi - sunt simple fantoşe, iar cu ce rămâi după vizionare sunt doar câteva cadre plastice. Scufiţa pe un vârf de munte înzăpezit, cu mantia (din ce în ce mai lungă) care flutură în vânt la fel de frumos ca în filmele asiatice. Sau cadre ingenioase filmate de sus, case luminate doar de lumina focului din vatră sau de lumânări. Şi asta pentru că scenaristul e un fost operator care-şi diversifică astfel talentul, iar meseria se vede în înlănţuirea cadrelor. Şi pentru că regizoarea însăşi e de formaţie director de imagine. Plus prezenţa talentatului operator Mandy Walker, creatorul plasticelor cadre din The Fountain şi Australia.
Filmul are câte un pic din The Village, din Dracula, din The Golden Compass şi din The Brothers Grimm, din ultimele două modul cum face praf partea laică. Căci în această poveste de platou, se sare cu superficialitate de la credinţă creştină la fanatism, de la sărbătoare păgână la toleranţă new age, iar efectul produs în spectator e unul mâlos. Oricum, părintele - jumătate războinic, jumătate Mare Închizitor (teatrală intrare în sat a cortegiului său cu stranii luptători de culoare în zale) e îndepărtat, căci şi aşa era doar un simplu accent. De ce să fie o poveste pozitivă cu happy-end şi victoria Binelui, când poate să fie invers?
Bineînţeles că avem folosită vocea ei din off, care concentrează, comentează şi duce acţiunea mai departe. Nu e deranjant. Dar e clar că regizoarea are o marotă cu florile albastre în poieniţe. Acum acestea se iţesc "artistic", cheesy kitsch din căpiţe. Acceptăm metafora pelerinei roşii pentru că Scufiţa a crescut şi acum are acces la sex, dar, chiar şi fiind ea protagonista, prezenţa ei şi la adunarea bărbaţilor e ilogic de emancipată pentru vremuri tulburi şi barbare. Rama medievală e doar un pretext pentru a filma o scenă erotică la lumina focului.
Totul e prea strâns în această poveste. Cadrele, unghiurile, chipurile, conceptele, replicile. Tocmai de aceea te bucuri de a doua jumătate, când ritmul se mai precipită şi când, în sfârşit, filmul se mişcă. Suspansul creşte, iar suspiciunea care pluteşte face bine acţiunii. Camera care se apropie de ochi reuşeşte de data aceasta să te convingă. Dar, când te laşi prins de poveste, vine simplist o explicaţie finală rezumativă de tip Poirot şi un final deschis, numai bun pentru o viitoare continuare.
Ce era Wolf cu Jack Nicholson pentru adulţi este acest film pentru altă grupă de vârstă, mult mai mică. Basmul devine în film thriller sănătos, speculându-se din poveste exact (sau doar) elementele perverse. Muzica mereu prezentă ca fundal dă uneori cadrelor o senzaţie de videoclip. Apusul, noaptea, zăpada, elefantul, lumina tamisată şi alte elemente romantice ajung prin aglomerare să fie prea mult.