Hohotitor de prost - Red Riding Hood

Sunt filme proaste şi triste şi filme groaznice şi vesele. Acestea din urmă invită replicile inspirate ale spectatorilor care, uneori, ajung să se solidarizeze, să strige la ecran şi să râdă în cor. Spectacolul hazos din sală aproape că merită preţul din ce în ce mai piperat al biletului de intrare (un alt argument împotriva furatului de pe net ar fi că genul ăsta de defulare colectivă nu-l poţi avea în faţa plasmei de acasă).

Până acum, Red Riding Hood e cel mai puternic candidat la coroana de cel mai entertaining de prost film al anului. E drept că m-a luat prin surprindere. Mă aşteptam să însemne revenirea la cinemaul de calitate a lui Catherine Hardwicke (Thirteen şi Lords of Dogtown), o autoare promiţătoare înainte ca Hollywoodul s-o prindă în galera aurită a mercenarilor şi să-i dea pe mână jalnica franciză Twilight.

Dar Red Riding Hood, o pseudoadaptare după basmul cu pofte atavice al fraţilor Grimm, nu e altceva decât un viol al bunului-simţ şi o sursă inepuizabilă de umor involuntar, pe lângă care şi cele mai proaste episode din Xena sau Hercule sunt capodopere. Se pare că, odată ce ai muşcat din şvaiţer, e greu să te mai întorci la rădăcinile indie amare şi cam paupere.

Încerc să mă prefac că-s inteligent

Pelicula încearcă să vrăjească, în plină vedere, tot generaţia Twilight. Are în centru aceeaşi eroină virginală (blondă, de data asta), atrasă de "partea întunecată", care oscilează între doi imberbi ce emană cam la fel de mult şarm şi sex appeal ca un comatos. Costumele le sunt descusute artistic atât cât să li se vadă pieptul complet epilat, iar coafura emo rezistă şi la frig, şi la foc, şi la tortură (trăiască untura de oaie!). Dar Valerie nu vede cât sunt de penibili, aşa că se tăvăleşte prin fân cu proscrisul satului, într-o căpiţă plasată strategic în faţa unor vâlvătai (nu, jur că nu e o parodie de tipul "Top Secret"!). Pe ici şi colo, regizoarea încearcă să mai injecteze niscaiva accente sumbre, "obraznice", pentru mai multă complexitate sau excitare, dar devine ridicolă tocmai pentru că se ia prea în serios într-o producţie de nivelul unor copii de grădiniţă. "Încerc să mă prefac că-s inteligent", zice un Adonis emasculat, şi cam asta face şi filmul.

Satul amorezilor e răvăşit de o nouă crimă a Lupului, o creatură mitologică (de fapt, o chestie mare, păroasă şi caraghioasă) pe care, se pare, numai părintele Solomon (Gary Oldman, cum altfel decât repulsiv), un fanatic religios, o poate opri. Vârcolacul trăieşte în varianta lui umanoidă printre săteni, aşa că paranoia prinde proporţii şi toată lumea încearcă să ghicească "who's the big bad wolf?". În loc de mister şi de ameninţare, peste această soap opera ninge cu zăpadă sintetică şi cu dialoguri cumplite, la fel de artificiale ca şi culorile suprasaturate sau muzica electro pusă peste un decor de secol XVIII. I-am dat o stea pentru caterincă, evident.