Filmele româneşti au public, iar publicul are întrebări - Festivalul East End, Londra, 2011

Ştiţi momentele alea penibile de după o conferinţă sau dezbatere, când moderatorul aşteaptă întrebări din sală şi toată lumea se uită în pământ? Ei bine, la serile de film de românesc din cadrul Festivalului East End încheiat zilele trecute la Londra (27 aprilie - 2 mai 2011), nu a fost deloc aşa.
 
Pe 29 aprilie 2011, când toată lumea sărbătorea deja de vreo 12 ore nunta regală, sala 2 a cinematografului Rich Mix era plină. Proiecţia lungmetrajului de debut al lui Bogdan George Apetri, Periferic, se terminase de jumătate de oră, dar întrebările pentru el şi pentru actriţa principală Ana Ularu nu conteneau. Ultima a fost adresată la ora 23. La fel s-a întâmplat şi în seara următoare, după Out of the Present, al lui Andrei Ujică. Sesiunea de întrebări şi răspunsuri a fost încheiată numai după intervenţia organizatorilor, pentru că în aceeaşi sală era programată o altă proiecţie. Aceeaşi reacţie din partea spectatorilor duminică, după Marţi, după Crăciun, aceeaşi reacţie după dezbaterea de la final care i-a adus împreună pe Marian Crişan, Bobby Păunescu, Andrei Ujică, Bogdan George Apetri, Radu Muntean şi pe criticul de film Mihai Fulger.
 
Merită menţionat că majoritatea publicului a fost formată din britanici, nu din români, iar întrebările s-au legat de stil, decizii regizorale, castingul actorilor, şi nu de "planuri de viitor". Spectatorii ştiau exact ce vor să afle, iar regizorii au ştiut exact ce să le răspundă.
 
Am câştigat în 2010, am revenit în 2011
 
Pentru că regizorul Bobby Păunescu a câştigat anul trecut premiul pentru cel mai bun lungmetraj de debut cu Francesca, el a fost invitat la aceasta ediţie să prezideze o secţiune întreagă dedicată filmului românesc. Astfel că, în parteneriat cu Institutul Cultural Român de la Londra, au fost prezentate patru lungmetraje (două în premieră britanică: Principii de viaţă - regia Constantin Popescu şi Periferic - regia Bogdan George Apetri, două în premieră londoneză: Morgen - regia Marian Crişan şi Marţi, după Crăciun- regia Radu Muntean), patru scurtmetraje, un documentar (Out of the Present - Andrei Ujică) şi un film mut (Manasse - Jean Mihail, 1925) însoţit de muzica live a trupei britanice Minima.
 
Delegaţiei de cineaşti români li s-au mai adăugat actorii Monica Bârlădeanu (Francesca), Vlad Ivanov (Principii de viaţă), Ana Ularu (Periferic) şi trupa Urma, care a debutat la Londra în cadrul petrecerii Transylmania, un show româno-britanic desfăşurat sâmbătă, 30 aprilie 2011.
 
Selecţia a fost făcută de ICR Londra, împreună cu Bobby Păunescu şi organizatorii festivalului, singura condiţie impusă fiind aceea ca filmele să constituie fie premiere londoneze, fie premiere britanice. De aceea unele titluri precum Aurora lui Cristi Puiu - care fusese deja arătat în octombrie la Festivalul de Film de la Londra - au lipsit din program.
 
Acesta nu a fost singurul eveniment major al ICR de promovare a noului val de cineaşti români în Marea Britanie. După proiecţiile din 2011 de la Belfast şi Dublin urmează Edinburgh în iunie, iar în septembrie - Reykjavik, în Islanda. În plus, în fiecare lună, la ICR se desfăşoară Cinemateca Românească, un program prin care sunt prezentate pelicule de dinaintea ultimilor ani. "Ne adresăm publicului cinefil care gustă filmul de artă şi care nu are prejudecăţi faţă de filmul internaţional", a spus Dorian Branea, directorul ICR Londra. "Dimensiunea acestui public e mai mare în Londra decât în alte părţi pentru că piaţa culturală de aici e foarte mare şi sofisticată. Îi admir, îi respect pe aceşti cineaşti şi le sunt recunoscător că ne fac viaţa atât de uşoară în promovarea culturii româneşti."
 
Pe Suzy Gillett, International Relations Manager la London Film School, un centru de excelenţă din Marea Britanie, am văzut-o la toate proiecţiile româneşti: "Noi, cei de la London Film School, suntem foarte invidioşi pe şcoala de film din România; de fapt, toate şcolile de film din Europa se uită către România, pentru că rezultate ei sunt incredibile." Gillet a depus chiar spre finanţare prin programul Media al Uniunii Europene un proiect care ar aduce laolaltă studenţi şi profesori de film din toată Europa, inclusiv de la Bucureşti. Rezultatele vor fi anunţate în câteva luni.
 
Reacţii
 
Deşi dialogul joacă un rol crucial în filmul românesc şi prin traducere se pierde mult din savoarea limbii, în sală s-a râs destul de mult. S-a râs când cetăţeanul kurd din Morgen, care nu ştie o boabă româneşte, sare la bătaie în amicalul de fotbal dintre echipa din Salonta şi cea din Ungaria, s-a râs la Colivia lui Sitaru, s-a râs când Paul înghite pe nemestecate tortul de ciocolată oferit de mama amantei sale, în Marţi, după Crăciun.
 
Universul creat de Marian Crişan în Morgen - primul său lungmetraj după 10 ani de scurtmetraje şi documentare - trece cu uşurinţă ecranul. Crişan a explicat că toţi actorii din film sunt actori de teatru din Vestul ţării, atent selectaţi încât să cunoască şi să redea fidel spiritul locului, limba şi accentul. Până şi motocicleta cu ataş, una din ultimele trei rămase în Salonta, e tot de-acolo. E a poştaşului.
 
După Periferic, prima remarcă a lui Ed Lawrenson, critic de film şi consultant al British Film Institute invitat de ICR să modereze sesiunile de întrebări şi răspunsuri, a fost: "Ana, apari în fiecare scenă". În plus, pentru că toată acţiunea se desfăşoară în numai 24 de ore, "evoluţia personajului se face numai cu referire la trecut, iar asta este o performanţă atât din punct de vedere narativ, cât şi actoricesc". Ana Ularu, actriţa de numai 25 de ani care o interpretează pe Matilda, a uimit publicul cu un discurs articulat despre caracterul personajului pe care îl joacă, într-o engleză aproape perfectă.
 
Despre Out of the Present (1995), al doilea film din trilogia lui Andrei Ujică despre căderea comunismului, deschisă cu Videograme dintr-o revoluţie (1992) şi încheiată 18 ani mai târziu cu Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu (2010), s-a spus că se află în dialog cu două capodopere ale genului: 2001: A Space Odyssey (Kubrick) şi Solyaris (Tarkovsky), iar publicul din sală a remarcat folosirea extraordinară a muzicii, de la Strauss până la ritmurile tehno ale anilor '90.
 
Ed Lawrenson, critic de film cu o experienţă extrem de vastă, e de părere că "E greu de izolat o unică trăsătură stilistică a filmelor româneşti. Sunt autentice, dar nu în maniera filmelor documentare. De remarcat este devotamentul pentru adevăr - adevărul poveştii şi al emoţionalului ei, nu neapărat un adevăr politic sau istoric. Lawrenson crede că mişcarea cinematografică actuală din România se aseamănă cu aceea condusă acum zece ani de Lars von Trier în Danemarca. "Cred că regizorii români au un viitor îndelungat în industria filmului pentru ca au, înainte de toate, talent."
 
Perspective
 
La dezbaterea finală, care a reunit toţi regizorii români prezenţi, s-a vorbit mult despre sutele de cinematografe din România care au fost închise ori transformate în discoteci şi despre faptul că filmele româneşti au un public mai numeros în afară decât în ţară. Opinia cea mai vehementă a venit din partea lui Radu Muntean, unul dintre cei mai prolifici cineaşti în acest moment: "Noul val de cinema românesc e o modă: va dispărea şi vor rămâne doar trei, patru regizori care vor conta. Interesul românilor pentru filmul românesc e ce acela pentru sport: ne bucurăm când câştigăm o medalie, dar nu mergem să vedem pelicula în cinematograf."
 
Toate semnele par a indica însă vreme bună, cel puţin peste hotare. Filmele româneşti nu mai vorbesc atât despre felii de realităţi sociale înconjurătoare, cât despre felii de viaţă. Nu ne mai uităm atât de mult în jurul nostru, începem să ne uitam la noi înşine: Aurora, Periferic, Marţi, după Crăciun, Colivia de exemplu, explorează angoase, identităţi şi relaţii de familie. E greşit să credem că fascinaţia străinilor pentru filmul românesc e doar o fascinaţie pentru Revoluţie, comunism şi o societate bolnavă. E greşit şi neproductiv să credem că odată ce vom epuiza aceste subiecte nu vom mai avea public în afara ţării. Ne-am depărtat deja de această zonă şi, surpriză!, spectatorii sunt încă în sală. Ca şi în multe situaţii din viaţa reală, complexul de inferioritate e numai în imaginaţia noastră.