Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ a oferit o premieră absolută - e voba de piesa lui Ştefan Caraman, Santiago el Campeon, pusă pentru prima dată în scenă de regizorul Horaţiu Mihaiu, în decoruri şi costume proprii, avîndu-i în distribuţie pe Corneliu-Dan Borcia, Cezar Antal, Dorina-Maria Haranguş, Ecaterina Hîţu şi Nora Covali. Ilustraţia muzicală îi aparţine lui Virgil Mihaiu, iar coregrafia a fost lucrată de Julieta Iordache. Excelentul program de sală a spectacolului de la Piatra Neamţ, a cărei concepţie grafică e realizată de Horaţiu Mihaiu, a fost alcătuit de Oana Oboroceanu.
Deşi dramaturgul a lucrat, de data aceasta, pas cu pas împreună cu regizorul, montarea reuşeşte să dezvolte chiar generoasa ofertă a textului (poate cel mai bun de pînă acum scris de Caraman) într-o structură perfect echilibrată şi excelent articulată, cu atuul unui actor cu ştiinţa nuanţelor, a acrobaticii riscante la marginea pierderii de sine – Santiago el Campeon însuşi - Dan Borcia.
Construit pe o permanentă întrepătrundere a planurilor trecut-prezent, real-imaginar, spectacolul de la Piatra Neamţ jonglează cu viziunile personajului, în fapt unic, cu un acut simţ dramatic ce ştie să evite căderea în narativism, dar şi în metaforă. Mintea în întunecare a creatorului-Hemingway aduce în scenă fantomele, pline de consistenţă şi chiar mai vii decît la vremea gloriei lor, celor ce i-au străbătut existenţa, de la implacabila Louisse la padre Cruz, Ines şi Benitez, pe cînd maşina sa de scris, care-l naşte pe "dublul" său, Santiago, aduce pe lume Peştele (Cezar Antal, cu mişcări şi graţii acvatice, unduitor, alunecos, poate prea rituos în rolul său de "raisonneur" – reflecţie a gîndurilor "vînătorului" său).
Corneliu-Dan Borcia (inspirat machiajul său, albul de var care-i scoate în evidenţă ochii) e un Hemingway-Santiago ce se vînează pe sine însuşi, ezitant, încercînd să reziste tentaţiilor propriei imaginaţii, electrizant în expresivitatea-i de om captiv al imaginaţiei proprii. Limbajul în care comunică Borcia cu ale sale obsesii feminine (Ecaterina Hîţu şi Dorina-Maria Haranguş, pe rînd infirmiere, amante, şcolăriţe, barman şi preot), mai ales la nivel gestual, este extrem de coerent, toate firele strîngîndu-se în mîna unui Santiago care domină scena fără s-o sufoce.
Ca de altfel toate producţiile regizorului şi scenografului de la Tîrgu Mureş, Santiago el Campeon e un spectacol de o mare generozitate vizuală, începînd cu elementele de decor în culori dur-contrastante – nuanţele de albastru (marin) ale draperiilor care cad anunţînd apropierea sfîrşitului, roşul intens, verdele crud al unui improbabil cîine vorbitor în căutarea unui leac pentru singurătate, continuînd cu îngerul cu chip poleit în aur ce traversează scena şi încheind (nu neapărat) cu neaşteptat ciuruitul pian şi fundalul de un alb ireal.