Pour toi, mon amour - La princesse de Montpensier

Dacă aveţi o fire romantică sau doar v-aţi săturat de filmele americane de acţiune, încercaţi ca diversitate şi o dramă istorică din trecutul tulbure al Franţei aflată în plin război civil între catolici şi hughenoţi. Şi, ca să nu fie doar o aridă felie de istorie, filmul aduce şi o picantă poveste de dragoste.

Filmele franceze nu se compară cu nimic altceva. Indiferent de gen, ele reuşesc să fie în primul rând foarte naţionale, cu un tipic mod de a derula acţiunea sau replicile care par cântate, aproape în versuri, cu muzicalitatea protocolară din El Cid. Şi asta se vede cel mai bine în dramele lor istorice. Indiferent că sunt cu muşchetari, cu cavaleri sau angelici, poveştile în costume, mereu cu un suflu epic şi atunci când se încearcă un stil mai naturalist, cer pasiune. Cavalcade călare, trădări la Curte, dueluri şi iubiri de taină poate că nu sunt pe gustul tuturor. Ceea ce nu le poate însă nimeni reproşa este opulenţa cadrelor, imaginea perfectă, cu savant şi poetic clar-obscur, o solidă muncă de documentare şi armonioasă colaborare între toate compartimentele echipei de filmare. Dincolo de povestea scrisă (în cazul de faţă o ecranizare după romanul Doamnei de La Fayette), filmul istoric impune întotdeauna prin costume şi scenografie. Rafinamentul celor de aici e pus la încercare şi detaliile de mare fineţe fac diferenţa între un film oarecare şi unul care face istorie. Costumele cu cele mai mici detalii, brocarturile, dantelele, catifelele, uniformele, cizmele, armurile, harnaşamentele, armele, interioarele, mesele.

Seniorul Bertrand Tavernier, tatăl lăudatei drame istorice Capitaine Conan colaborează iar cu scenaristul Jean Cosmos, cel bine rodat în gen, vezi La fille de d'Artagnan, En Garde!, Fanfan la Tulipe. Iar ce iese, e plăcut de urmărit (în ciuda lungimii) până la sfârşit.

Este povestea lui Marie, care îl iubeşte de mică pe Henri de Guise, dar e dată de tatăl ei Prinţului de Montpensier. Eroină destul de sinceră, de directă, de emancipată şi hotărâtă în a-şi urma inima, Marie se trezeşte în neplăcuta ipostază a mielului în mijlocul lupilor. Frumoasă, tânăra nobilă ajunge să fie dorită de patru bărbaţi. Soţul gelos, plus amantul şi recent apărutul în peisaj Ducele D\'Anjou, fratele Regelui, care află de trădarea ei chiar la Curte, la Bal. Şi mai este figura sobră a cavalerului perfect, al celui care mai degrabă îşi sacrifică viaţa decât onoarea (un Lambert Wilson cu barbă în rol sobru, interiorizat, cu economie de emoţie, cumva pe tiparul unor roluri jucate în trecut de Jean Marais, în rol de cărturar, foarte plăcut). Acestuia din urmă îi oferă regizorul locul central, începând cu el şi terminând cu vocea lui din off, ca altădată tizul său într-ale onoarei, Vatel.

Fără să aibă pasiunea şi visceralitatea din La reine Margot, pelicula te prinde. Depăşind aerul artificial şi scrobit al dramelor din deceniul al şaselea, cu dese filmări în exterior, printre frunzişul verde şi foşnitor, în grădini mici de trandafiri sau pe meterezele castelelor, filmul lui Tavernier este, faţă de mai sus pomenitul Margot, dacă vreţi (căci vorbeşte oarecum de aceleaşi personaje) ce este Guildenstern şi Rosencrantz are dead pentru Hamlet. Căci povestea lor de dragoste curge pe fundalul dur al războiului civil dintre catolici şi hughenoţi, dar din alt unghi de vedere. Fără multe scene de luptă, filmul nu e o simfonie. E, mai degrabă, ca un concert liniştit de cameră.

Cu uşoare neclarităţi şi lungiri, cu romanul puţin modificat, rămâi cu chipul ei de Lolită îmbujorată de febra dragostei şi cu impetuozitatea lui Gaspard Ulliel (devenit celebru cu Jacquou le croquant), un mix interesant între Romain Duris şi Tom Hardy.