Profil. Poveste. Personaj: Ştefan Câlţia

Am pentru pictură un ochi semi-antrenat, profund subiectiv şi intens perfectibil. Părinţii mei i-au deschis pleoapele, răsfoind în timpul anilor cruzi albumele Meridiane pe care le aveam în casă - El Greco, Ingres, Goya, Renoir. Plăcerea de copil s-a transformat în pasiunea de mai târziu, hrănită de marile nume ale Renaşterii italiene şi ale Barocului flamand. Îmi imaginam viaţa mea desfăşurată în muzeele lumii, comentând, cercetând şi descoperind capodopere uitate, eu, autoritatea neîntrecută în Rafael sau Tiţian. Din păcate (sau din fericire, judecând acum), dorinţa mea de a urma cursurile liceului Tonitza s-a lovit de TOTALA mea lipsă de talent plastic, exacerbată fără dram de tact de unul dintre cei mai cunoscuţi pictori-profesori ai perioadei, celebru pentru maniera lui ireproşabilă de a lucra cu cei mici. Eu trebuie să fi fost excepţia de la regulă.
 
De-a lungul anilor, pictura a rămas una dintre marile mele slăbiciuni, dezvoltată arbitrar, personal şi lipsit de metodă. Am continuat să idolatrizez nume precum Bosch, Sebastiano del Piombo, Tintoretto, Rubens, mi i-am adus foarte aproape pe Van Eyck, Petrus Christus, Leonardo, Bruegel, Caravaggio, Vermeer, Rembrandt, Turner, mi-am apropriat nişte nume din eşalonul al doilea, care răspund de minune unor hachiţe vizuale ale mele (Snyders, Claesz Heda, Davidsz de Heem, Hobbema, Hondecoeter) şi am păstrat aceeaşi indiferenţă totală vizavi de pictura românească. De ieri, de azi, de poimâine.
 
Înţărcat în cam toate marile şi micile muzee europene (pentru acestea din urmă am o reală fascinaţie), am dobândit cunoaşterea. Studiile post-universitare de istoria artei mi-au oferit ceea ce îmi lipsea: metoda. O vizită prelungă şi provocatoare la Bienala de Artă de la Veneţia din 2005 m-a pus faţă în faţă cu discursul contemporan, faţă de care eram imaculat ca o coală de hârtie. În sfârşit, prieteni, colegi, profesori şi cunoştinţe m-au tras de mânecă şi m-au alfabetizat în pictura românească.
 
A şti mai mult nu înseamnă a fi mai puţin subiectiv. Mai nou, judec pictura în funcţie de starea pe care mi-o provoacă instantaneu. Dezvolt relaţii de iubire şi de supunere cu personaje dintre rame, pe motiv de privire, gest sau atitudine. Mă pacific şi caut să mă pierd în văgăuni de lumină şi umbră sau în scenografii neverosimile. Trăiesc mulţumiri mic burgheze în faţa naturilor statice cu fructe, coji de lămâi şi pocaluri de argint. În sfârşit, agăţ pe pereţii imaginari ai unei locuinţe imaginare compoziţii, peisaje, portrete ce mă cheamă la dialog susţinut.
 
Lucrările lui Ştefan Câlţia simt că răspund nevoii mele elementare de linişte, de amănunt delicat, de sugestie întrezărită în defavoarea declamaţiei făţişe. Văd în ele (i-am şi mărturisit) calmul ponderat al picturii flamande de secol XV-XVI, tuşa grijulie, peisajul ca personaj discret şi activ, mişcarea reţinută, culoarea transparentă, vibrată în surdină. Nu e hohot sau strigăt în ele, ci poveste spusă domol, în cuvinte puţine, rotunde, cuminţi. Arlechinii săi, crângurile întoarse, ochiurile de apă străbătute de bivoli şi peşti zburători, semnătura cu profil de colină, dar mai ales sutele de studii de ierburi, boabe, frunze şi crenguţe umplu încăperi largi în casa mea cu şoapte.

TVR Cultural
duminică, 15 mai 2011, 16:45 / joi, 19 mai 2011, 23:30 / vineri, 20 mai 2011, 10:00

[email protected]