Pânze care tremură, lumini rafinate, un joc ingenios de umbre onirice, întuneric care naşte lumină. Raoul, în cele trei reprezentaţii de la Sala Mare a Teatrului Naţional, a fost o lecţie de magie, dar mai mult poate una de ecologie, în care nepotul lui Charlie Chaplin, un showman complet (acrobat, actor, regizor, dansator), a făcut o istorie subtilă a umanităţii.
Thierrée ne arată cum ne-am despărţit de natură şi cum am reuşit să o distrugem. Adică să ne distrugem. Pentru că, în final, prin oglinda pe care artistul o reflectă în faţă spectatorilor, ne aflăm odată cu el în gura tunului, atacaţi de nimeni altcineva decât de noi înşine. Până la urmă, noi suntem cei mai înverşunaţi duşmani ai noştri, iar lupta maniheistă se poartă doar în mintea şi în acţiunile noastre.
A fi sau a nu fi o poză
Evoluţia din Raoul a fost apreciată de mulţi la primul nivel de gaguri, cu numere de iluzionism şi de magie, acrobaţii de circ, unii spectatori râzând cu poftă la toate aceste minunăţii ce le aminteau de trucurile lui Totò sau ale lui Charlot. Unii au plecat pesemne mulţumiţi. Au obţinut doza de distracţie pe care o şi aşteptau de la nepotul lui Chaplin. Nu o să insist pe jongleriile cu priză la public, când Raoul dansează chiar şi pe muzică românească, totuşi atât de necesare pentru a asigura succesul unui show.
Ceea ce e cu adevărat important este că, peste toate acestea, spectacolul are trimiteri spre zona metafizică şi psihanalitică, prin tema dublului, prin oglinda răvăşitoare în care Raoul se sperie de propriul chip, prin tema reflectării în fotografiile care ne salvează sau nu ne salvează. Suntem însă noi cei adevăraţi prinşi într-o imagine? Putem depăşi uzura timpului? Thierrée, renumit şi pentru spectacolele anterioare La Symphonie du hanneton (cu patru premii Molière şi un Adami), La veillee des abysses, Au revoir parapluie, îşi pune toate aceste întrebări şi caută febril răspunsuri, până la urmă ipostaziindu-se pe el însuşi într-o ramă.
Naufragiu iremediabil
Raoul are o simbolistică bogată. Thierrée reuşeşte performanţa de a se dedubla. La început, aproape nici nu ne dăm seama că cel care-l atacă pe Raoul este tot... Raoul. S-a spus că personajul ar fi un Ariel, spiritul năstruşnic din Furtuna lui Shakespeare (pe care de altfel Thierrée l-a jucat la numai 15 ani în Prospero's Books, filmul lui Peter Greenaway), sau un prinţ fosilizat într-un turn, sau un Robinson Crusoe modern, nevoit să supravieţuiască pe o insulă pustie. Spre această idee de naufragiu ne poartă decorul semnat de Victoria Chaplin-Thierrée, prin pânzele largi care învăluie întreaga scenă şi coliba-corabie. Decorul este cu totul ingenios, impresionând prin mobilitate şi fragilitate, în ciuda aparentei robusteţi a barelor de metal ale vasului. Scenotehnica, jocul de lumini al velelor, stâlpii înalţi ai corabiei care ajung să se rotească odată cu dansul aproape ireal al lui Raoul sunt extraordinar manevrate în ralanti, conturând un spectacol cu adevărat feeric.
Stranietatea ecoului, catargul care răspunde tremurului artistului, dezintegrarea, teama de singurătate sunt uşor ponderate de apariţia unor creaturi simpatice: un peşte care fâlfâie din urechiuşe, un elefant uriaş care dă din codiţă, o meduză care dansează pe un ritm ameţitor sau un scarabeu metalic care potenţează senzaţia de Star Trek.
Apoi, rând pe rând, pe muzica lui Schubert, Vivaldi sau Şostakovici, totul se prăbuşeşte, deşi Raoul încearcă disperat să-şi salveze o parte din lucruri. Până la urmă rămâne singur. Să ne găsim eliberarea printr-un zbor spre o altă galaxie? Raoul, înălţându-se cu un zâmbet frânt peste tot pustiul din jur, pare să ne spună că acolo o să ne fie puţin mai bine.