Thor: realitate + mitologie = love

Noul film după Marvel Comics e atrăgă-thor prin felul credibil în care face ca realitatea să interacţioneze cu mitologia. După ce l-a epuizat pe Shakespeare, Kenneth Branagh semnează un film inspirat de benzile desenate, care combină SF-ul cu legendele nordice. Un început bun pentru o franciză de succes.
 
Scenariul scris de Ashley Edward Miller, Zack Stentz şi Don Payne nu are, din păcate, prea multă substanţă faţă de câtă ţi-ai dori ca să echilibreze ampla mişcare temporală şi spaţială. Când filmul se termină, la capătul a 114 minute, ai senzaţia că prea multe nu s-au întâmplat şi că ai fi vrut să vezi mai mult. Dar spectacolul şi-a meritat banii.
 
Marele atu al filmului este modul în care, cu ajutorul efectelor speciale dar mai ales din scenariu, întrepătrunde lumea mitologică a cărei acţiune se desfăşoară în anul 1965 î.Hr. cu lumea zilelor noastre când, în statul american New Mexico, nişte astrofizicieni studiază nişte fenomene ciudate pe care le bănuiesc a fi găuri de vierme.
 
În 1997, în Contact, Robert Zemeckis făcea (după un roman de Carl Sagan) din găurile de vierme o metaforă nu doar pentru explorarea cosmosului şi a forţei omului de a-şi depăşi condiţia, dar şi o metaforă pentru capacitatea omului de a călători în propriul trecut şi de a găsi acolo, în propriile amintiri, un punct de sprijin.
 
În Thor, găurile de vierme sunt un vehicul prin care se face circulaţia dintre lumea mitologică (legendară, ireală) şi realitate. Thor şi ai lui percep gaura de vierme ca pe un pod, şi Thor (Chris Hemsworth) chiar îi explică iubitei lui pământene, Jane Foster (Natalie Portman) că ceea ce în lumea lui e perceput ca magie, pe Pământ poartă denumirea de ştiinţă.
 
Din acest punct de vedere care împrieteneşte atât de simplu şi de fluent realitatea cu ficţiunea, Thor e un pic altfel faţă de ce am mai văzut pe ecrane, chiar dacă miezul lui e tot o dramă de familie, cum şi la Shakespeare găsim cu ghiotura.
 
Peste această dramă care îi implică pe Odin (Anthony Hopkins) şi cei doi fii ai săi, Loki (Tom Hiddleston) şi Thor (Chris Hemsworth), care îşi dispută nu doar întâietatea în inima regelui, dar şi dorinţa de a domni când acesta nu va mai fi, povestea adaptată de cei trei scenarişti după benzile desenate înfloreşte într-o poveste de creştere cum găsim, de pildă, atâtea în basme.
 
Ca să îl pedepsească pentru imaturitatea sa care i-a pus în pericol pe ai lui, Odin îi ia lui Thor puterile şi îl exilează pe Pământ. Kenneth Branagh se descurcă să facă din Thor un personaj tragic, dar accesibil (în ciuda laturii sale legendare) prin suferinţa pricinuită de faptul că şi-a pierdut nu doar puterea, ci şi încrederea tatălui.
 
Filmat adesea în contraplonjeu, musculosul Thor parcurge destul de repede drumul de la statutul de decăzut la cel iniţial (graţie scenariului), dar prin interpretarea lui Chris Hemsworth şi regia lui Branagh el se prezintă în ochii noştri ca un uriaş care, pentru că nu mai are forţa de altădată, pare pe cât de mare pe atât de casant, de tragic.
 
Umorul replicilor te face să îţi aduci aminte de Star Wars sau de unele filme de aventuri mai vechi (inclusiv seria Indiana Jones) în care grija pentru ce se spune era la fel de mare cu grija pentru ce se vede.
 
Poate acest lucru i se datorează şi lui Kenneth Branagh, care e obişnuit cu librete adevărate. Şi nu e vorba doar despre cele aparţinându-i lui Shakespeare. Precedentul film regizat de el, Sleuth (2007) adapta piesa lui Anthony Shaffer (după care Joseph L. Mankiewicz făcuse un film în 1972, cu un memorabil Laurence Olivier), unde duelul dintre cei doi eroi avea o importantă componentă orală.
 
Thor dă mai bine cu ciocanul decât cu gura, dar tot are un umor candid, de sălbatic adus pentru prima oară în lumea civilizată (vezi momentul de  antologie când izbeşte cana de suc de pământ, "Încă un rând!", semn că i-a plăcut).
 
La fel de simpatic e şi personajul secundar Darcy Lewis (Kat Dennings), o fată ochelaristă din echipa lui Jane Foster care e genul de încurcă-lume pe care nu te poţi supăra. Astfel de personaje fireşti şi haioase cam lipsesc din filmele americane.
 
Efectele speciale sunt destul de spectaculoase şi cu atât mai convingătoare atunci când urmăresc fidel logica. Astfel, nu ai nevoie de prea mult pentru a crede şi tu că în norii de deasupra deşertului se află, ascunsă vederii, o altă lume. Chiar şi una mitologică.